Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei „Multiculturalismul“ de gherilă şi neutralitatea astenică

„Multiculturalismul“ de gherilă şi neutralitatea astenică

Un articol de: Andrei Găitănaru - 03 Feb 2011

Nu de puţine ori s-a vorbit despre vocaţia creştină a culturii europene. La fel de des a fost subliniat rolul pe care cele trei monoteisme abrahamice l-au jucat în labirintica epopee a unei culturi care a avut mereu mai multe centre şi ale cărei margini au fost tot timpul indefinite. Cu toate acestea, atunci când a fost redactată Constituţia Uniunii Europene, cele trei tradiţii spirituale au fost trecute cu vederea. Ca şi cum ceva din prezenţa acestora ar fi putut stânjeni conştiinţa europeanului. Un european care, în cazul Franţei şi, în special, al Marii Britanii, tinde să îmbrăţişeze grăbit religii orientale: Islamul sau Hinduismul.

Despre această tendinţă s-a scris şi se va mai scrie. Una dintre principalele explicaţii trimitea către politicile egalitariste ale unei Europe care, preocupată să îi protejeze pe minoritari şi atentă să-i integreze pe noii veniţi, tinde să marginalizeze marile tradiţii spirituale care au format-o până acum. Argumentele pe baza cărora a fost adoptată această politică trimit către teama unei dominaţii, fie ea doar simbolică, exercitate de o singură credinţă pe "piaţa" liberă a credinţei. Copilul acestei politici a fost numit "multiculturalism". Iar comportamentul acestuia este adesea părtinitor, superficial şi deloc consistent faţă de principiile europene ale societăţii deschise, aşa cum au fost acestea schiţate de proeminente figuri ale democraţiei liberale, precum Karl Popper sau Konrad Adenauer. Dacă zorii modernităţii europene proclamau autonomia şi suveranitatea individului, făcând posibilă naşterea liberalismului şi, ulterior, a democraţiei, traumele secolului XX au transformat imperativul libertăţii într-un instrument de tortură publică. Opţiunile religioase ale unei persoane nu mai pot fi împărtăşite public, pentru a nu-i leza pe cei care au ales altceva. Dacă, totuşi, se va întâmpla acest lucru, interdicţia se aplică mai cu seamă creştinilor. Aşa poate fi înţeleasă recenta înlocuire, în câteva oraşe ale Marii Britanii, a Crăciunului creştin cu un "crăciun" hindus sau islamic. Când multiculturalismul nu este ateu, el este fie amnezic, fie părtinitor. De fiecare dată, însă, acţionează împotriva sa, fiind în mod riguros autoruinător.

Cred că una dintre sursele intelectuale ale acestui tip de multiculturalism poate fi identificată cu mult mai devreme decât zorii modernităţii. Argumentul pe care îl propun este că această receptivitate faţă de toate răspunsurile adresate unei întrebări are ca sursă îndepărtată practica gândirii de tip aporetic, specifică filosofilor din Grecia antică. Pentru aceştia - începând cu metoda diaporematică prezentă în dialogurile platoniciene, şi mai cu seamă în tratatele aristotelice - aducerea împreună a tuturor variantelor posibile de răspuns reprezenta garanţia faptului că nimic problematic nu va fi trecut cu vederea. Chiar dacă răspunsul nu va fi, pe termen scurt sau lung, posibil, va fi evitată totuşi eroarea. Grija faţă de detaliu, răbdarea pentru amănunt, atenţia pentru nuanţe au cultivat în cele din urmă interesul pentru cazul invidual sau pentru individ. Aş împinge argumentul mai departe, adăugând că această metodă intelectuală a pregătit involuntar terenul pentru naşterea unei modernităţi preocupate în special de statutul şi starea individului.

Această moştenire grecească a rămas prezentă până în zilele noastre. Europa nu este un teritoriu al teoriilor dominante, ci, mai degrabă, este un spaţiu al teoriilor concurente. Dacă nu ar fi fost aşa, creştinismul nu ar fi putut prinde rădăcini atât de adânci într-un sol care, la începutul secolului I d.Hr., îi era deopotrivă ostil şi primitor.

Or, din această perspectivă, noul tip de multiculturalism european pare a se despărţi tocmai de propria sursă. Atunci când decide să pună între paranteze una dintre "teoriile" concurente, el renunţă la deschiderea sa, optând pentru un comportament etatist, dominator şi obtuz. Poate fi pervertit principiul libertăţii într-un instrument de constrângere ilegitimă? Corifeii "multiculturalismului" ne demonstrează că da. Deşi istoria culturală a Europei ne arată că astfel de ispite pot fi depăşite, acest lucru nu ne garantează faptul că şi de această dată încercarea va fi uşor de trecut. Pentru moment, Europa poartă două măşti: una a "multiculturalismului" de gherilă, cealaltă a unei neutralităţi astenice.

Citeşte mai multe despre:   multiculturalism