În viața duhovnicească există o anumită tensiune între „lege”, cuvânt care desemnează generic tot ceea ce omul trebuie să împlinească prin porunci, sfaturi, reguli bisericești sau cele care decurg din
11 Iul, 2025
Nerușinare
Cum să poți zbura fără aripi? În satul meu exact asta se petrece.
Vezi câte un om ridicându-se brusc de la pământ și plutind pe deasupra caselor.
Apoi încă unul, pentru ca, în foarte scurt timp, să se umple văzduhul de oameni.
Își fac unul altuia poftă de zbor, știind că unii dintre ei n-or să se mai întoarcă niciodată.
Le place atât de mult încât rămân pentru totdeauna pe acolo pe sus.
Uite-l pe cutare, strigă cei de jos, potrivindu-și ceasul după el.
Sunt mai preciși ca mersul trenurilor. Nu-i stă nici unuia în obișnuință să întârzie.
Trec dintr-un capăt în altul al satului, îndepărtându-se, încet, încet, de pământ, până ce încep să nu se mai vadă. Pesemne că nimeresc în vreo văgăună a cerului de unde nu mai știu cum să mai iasă.
Într-o zi o să se golească satul de tot dacă oamenii nu renunță la ispita de a zbura. Cum puterea voinței nu le este de nici un folos, s-au gândit să-și pună toți o greutate în spate, începând cu cei abia născuți. Greutăți mici la început, corespunzătoare vârstei pe care o au. Pe măsură ce cresc, cresc și greutățile. Cei ajunși la bătrânețe poartă ditamai pietrele de moară în spinare.
Ciudățenia este că tocmai aceștia se desprind cel mai ușor de pământ.
Greutatea pietrelor de moară le sporește ușurința de a se ține fără aripi în aer.
De-ar fi numai asta, poate că satul nostru ar reuși să se salveze.
Lipsa de rușine a bătrânilor atârnă însă mai greu decât pietrele de moară!
Nerușinarea lor de a se apropia tot mai mult de cer, mințindu-i pe cei, foarte puțini, de jos, c-au rătăcit drumul spre casă, va duce curând la dispariția satului meu de pe lume!
.jpg)
