Nicolae Paulescu - un savant profund ortodox

Savantul român Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei) este un model de om de ştiinţă cu un comportament creştin exemplar. Întreaga sa activitate ştiinţifică şi de profesorat a fost pusă în slujba lui Dumnezeu şi a omului. Controversele care privesc faptul că i s-ar fi furat Premiul Nobel pot fi lăsate deoparte. Ţinuta morală şi credinţa acestui om pot fi încadrate în acel fel de operă care rămâne nemuritoare şi care intră în galeria naţională de portrete a unui popor.

Nicolae Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 (la praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil), în Bucureşti, într-o familie de oameni credincioşi. Ca elev la Liceul „Mihai Viteazul“, a fost atras atât de arte, cât şi de ştiinţele naturale. În 1888, după absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Paris. În 1897 a primit titlul de doctor în Medicină şi Chirurgie cu teza „Cercetări asupra structurei splinei“, iar în 1899 a devenit doctor în ştiinţe naturale al Universităţii din Paris cu două lucrări: „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului“ şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide, consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală“. În anul 1901 a obţinut titlul de doctor al Universităţii din Paris.

Între anii 1893-1894 şi-a început studiile despre fiziologia ficatului şi pancreasului, îndemnat de mentorul său, medicul Lancereaux. Întors în ţară, în anul 1900, a devenit asistent-profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar după patru ani, în 2004, a primit postul de profesor titular. A fost adorat de studenţi. Astfel, profesorul N. C. Mihăilescu scria: „Orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea şi măreţia unui oficiu sacerdotal“, iar doctorul Aurel Abramovici a mărturisit: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie..., când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa Dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită“.

Contemporanii săi considerau că era imposibil de găsit o pată în comportamentul său. Savantul Paulescu era comparat, din acest punct de vedere, cu mucenicii şi cu sfinţii. Ca medic se evidenţia prin grijă şi devotament deosebite faţă de bolnavi, indiferent de etnie sau rasă. Chiar dacă meritele sale ştiinţifice nu i-au fost recunoscute, el suferind din cauza aceasta şi îmbolnăvindu-se de cancer, meritele sale umane şi credinţa puternică i-au fost din plin elogiate de contemporani. Astfel, teologul Nicolae Mladin, devenit Mitropolit al Ardealului, a publicat în 1942 un articol în Revista teologică, intitulat „Doctrina despre viaţă a profesorului Nicolae Paulescu“, în care scria, printre altele: „Paulescu este pentru ştiinţa românească - în sanctuarul ştiinţei universale - ceea ce este Pasteur pentru Franţa. Doi savanţi creştini: Louis Pasteur (aparţinând spaţiului romano-catolic) şi Nicolae Paulescu (aparţinând spaţiului ortodox)“. În articolul „Nicolae Paulescu, fondatorul naţionalismului creştin“, Nichifor Crainic sublinia: „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural“. A citat în acest articol chiar din Paulescu: „A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imaterială, unică şi infinit înţeleaptă, iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu“.

Nicolae Paulescu mergea la Biserica „Sfântul Anton“, unde slujea pe vremea aceea părintele Ghiţă. Pe ultimul drum a fost condus de 30.000 de persoane. Nichifor Crainic comenta că „a trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiţă de la biserica lui parohială din Bucureşti, cu hramul «Sfântul Mina». Viaţa lui a fost aproape ireproşabilă, asemănătoare vieţii sfinţilor. Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa sfântului potir, care a dorit ca rămăşiţele lui pământeşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc!“

Scriitorul Camil Petrescu a scris în Universul Literar despre datoria de a înfăţişa generaţiilor actuale statura morală şi ştiinţifică a omului de ştiinţă Paulescu. Acestea sunt gândurile sale, transcrise în revistă: „Am vrea ca paginile alăturate să aducă spre acest mare savant cât mai multe dintre spiritele active ale generaţiei actuale. Noi considerăm ca o datorie să i-l înfăţişăm“.

Dar uitarea se aşterne repede. Românii par să nu ştie să îşi exerseze memoria. Savantul cu concepţiile sale religioase profunde a fost uitat repede. Între anii 1960-1970, la comemorarea a cincizeci de ani de la descoperirea insulinei, încercările pe plan internaţional de reabilitare a memoriei lui nu au găsit nici un ecou în propria ţară.

Se vorbeşte tot mai mult de faptul că poporul român este pe cale de a-şi pierde identitatea, de a-şi pierde memoria. Poate că ar trebui să ne dovedim prin fapte credinţa. Nu neapărat să construim un muzeu de genul National Portrait Gallery, din Londra, în care să fie prezente portretele celor care merită să rămână în memoria neamului, ca exemplu, ca o coloană vertebrală ce trebuie cu orice preţ păstrată. Dar cred că la o măsură mai mică ar trebui încercat ceva.

La Muzeul Dichens din Londra rulează în mod repetat un filmuleţ despre viaţa şi activitatea scriitorului englez, care se termină prin a sublinia că moartea artistului a fost o catastrofă naţională. Invidia, dispreţul, indiferenţa, interesul personal care duce până la anularea, la uciderea celuilalt devin din ce în ce mai mult caracteristici ale românilor. De ce nu ştim să ne respectăm unii pe alţii? Poate că Dumnezeu va mai avea răbdare cu noi. Poate că ne vom recăpăta memoria.

Consider astfel genial nu numai omul de ştiinţă, sau scriitorul, sau oricine face ceva bun şi folositor pentru Dumnezeu şi neamul lui, dar evaluez ca fiind la fel de genial poporul care primeşte şi iubeşte pe cel care a primit un talant de la Dumnezeu şi şi-a dăruit viaţa pentru a înmulţi acest talant.

Subliniez în acest context cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: „Profesorul Paulescu a înfăţişat în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui“.

În final aş vrea să aduc în discuţie mentalitatea modernă conform căreia este absurd ca un profesor să pună întrebări de credinţă studenţilor săi. Cum ar putea fi astăzi catalogat un profesor care ar proceda în stilul pe care îl relatează N. Muchichescu - Tunari, un student al lui Paulescu, în revista Sfarmă-Piatră, al cărei director era Nichifor Crainic? Iată ce scria studentul despre mentorul său: „Îmi aduc aminte că ne-a întrebat odată, pe fiecare, dacă ne ducem la biserică în fiecare duminică. (...). Şi cum era de aşteptat, răspunsul nostru nu l-a mulţumit. Ba, chiar l-a supărat. Şi ne-a dojenit aspru. Dojana aceea n-am s-o uit niciodată“.

Lucrurile sunt cât se poate de simple în ceea ce priveşte rolul omului de ştiinţă în formarea unei concepţii religioase corecte şi a unui mod de a fi conform credinţei. Sunt foarte multe discuţii care privesc legătura dintre ştiinţă şi teologie, curge multă cerneală pentru a aduce argumente pro sau contra. Dar lucrurile sunt extrem de simple, în fond. Este recunoscut faptul că numărul oamenilor de ştiinţă care se ridică deasupra concepţiei ştiinţifice prin credinţă creşte. Pătrunderea cât mai adâncă în misterele acestui cosmos „creşte a lumii taină“. Cercetătorii devin cu atât mai umili şi impresionaţi de armonia şi frumuseţea cosmosului. Ei ar putea, cu siguranţă, să înveţe un comportament care să traducă în faptă această frumuseţe. Dumnezeu vorbeşte fiecăruia acolo unde este, pe măsura credinţei lui, în limba lui, fie că este limba naturală, fie că este limbajul ştiinţific. Şi fiecare aude chemarea, pe care a sintetizat-o atât de frumos părintele Siluan Athonitul, care se ruga ca toţi oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt.