„Noe“: un film intrat la apă

Despre superproducţia Noe (Noah) a lui Darren Aronofsky, o reconstituire hollywoodiană a potopului biblic, s-a vorbit nedrept de mult.

Primul risc pe care şi-l asumă o ecranizare sau adaptare pe o temă scripturistică este lectura istoriografică şi (pseudo)religioasă, iar nu cinematografică, la care este supusă. Rigorile cinematografice sunt puse în umbră de cele istorico-doctrinare, de ca şi cum spectatorii şi criticii ar uita că au de-a face cu o ficţiune şi eventual cu un comentariu artistic al unui autor îndeobşte neavizat asupra unui eveniment al istoriei sacre, iar nu cu o reconstituire documentaristică. Acest lucru e valabil şi în cazul producţiei Studiourilor Paramount.

Din America la Bucureşti, comentatori creştini întocmesc liste de conformităţi şi abateri biblice, după care trag verdicte asupra benignităţii sau periculozităţii religioase a peliculei, de ca şi cum nu ar avea în faţă un obiect de entertainment fără pretenţii, dincolo de cele de încasări, şi fără vreo teză teologico-filosofică, ci un ambiţios şi subversiv manifest profetico-ezoteric. Să fim serioşi!

Filmul se înscrie în seria blockbusterelor apocaliptice hollywoodiene (Potopul fiind privit, justificat, ca o prefigurare a Apocalipsei), fără ca măcar vreuna dintre problematicile sfârşitului lumii (problema binelui şi a răului, a pocăinţei universale, a dreptăţii divine, a aşteptării Parusiei sau, dimpotrivă, a irevocabilei distrugeri) să fie tratată serios şi coerent. În toate aceste privinţe filmul bâjbâie mai penibil decât multe alte superproducţii de gen.

Episod dificil de ecranizat, potopul biblic este, din punct de vedere cinematografic, pe de o parte, foarte comercial şi „actual“, prin alimentarea panicilor milenariste, şi deosebit de ofertant prin spectacol (luptele cu misterioşii giganţi consemnaţi de Scriptură, stihiile apei dezlănţuite, monumentala şi enigmatica ambarcaţiune salvatoare, năvala bestiariului planetar - tot atâtea pretexte de desfăşurări de efecte speciale, destul de reuşite în filmul lui Aronofsky). Pe de altă parte, episodul este extrem de lipsit de conflict în partea sa centrală, cea a lunilor petrecute de Noe cu familia în arcă, despre care Biblia (şi, se pare, nici alte surse tradiţionale) nu consemnează nimic. Aceasta este capcana în care cad scenariştii Aronofsky şi Ari Handel, în care căzuseră şi autorii unui film TV pe aceeaşi temă, jalnic de slab şi haotic, Noahâs Ark (r.: John Irvin, S.U.A., 1999).

Nu este un păcat a inventa la adaptarea pentru ecran a unor pagini de Scriptură prea sărace în fapte; „păcatul“ apare în momentul neadecvării invenţiei scenaristice la realitatea şi adevărul  Scripturii, în momentul aberaţiei istorico-teologice. De astfel de aberaţii abundă filmul din 1999, dar nu e scutit nici din cel din 2014.

Este nevoie de geniu scriitoricesc şi... profetic pentru a umple cu fapte, gânduri şi conflicte demne de miza grandioasă a lui Noe lunga perioadă de recluziune a familiei acestuia în pântecele întunecos şi aglomerat al arcei sale. Nici filmul din 1999, nici cel din 2014 nu dovedesc astfel de calităţi.

Marele defect al filmului lui Aronofsky este neomogenitatea acţiunii, determinată de lipsa  conflictului unic, sau de scindarea acestuia în două sau mai multe conflicte, fără legătură logică între ele. Megaproducţia pare lipită, asemeni unei arce neinspirate şi şubrede, din trei bucăţi, care riscă să se desfacă la prima lansare la apă. Prima parte şi cea mai conflictuală este lupta urmaşilor decăzuţi ai lui Cain, conduşi de fierarul Tubalkain (personaj consemnat de Scriptură, dar fără legături evidente cu Noe), împotriva familiei singurului om drept rămas pe pământ (episod inventat de filmul din 1999, de unde a şi fost preluat); găselniţa uriaşilor cu aspect de crab megalitic, protectori ai familiei profetului, dă un plus de farmec amatorilor de fantasy 3D, dar irită teologic prin explicarea originii inventate netam-nisam a acestora (spirite încarcerate de Dumnezeu în materie, ca pedeapsă pentru că doriseră să-l ajute pe Adam după Cădere, în ciuda Creatorului).

A doua parte şi cea mai spectaculară este marele diluviu, în care lupta inegală dintre cele două tabere continuă în marea dezlănţuită din jurul arcei, după uciderea uriaşilor de către oamenii lui Tubalkain.

Problema gravă apare în partea a treia, a petrecerii din interiorul ambarcaţiunii, când lipsa conflictului real (sau neînţelegerea teologică a subiectului) duce la „croşetarea“ de conflicte frivole, lipite inabil între ele: strecurarea pe vas a lui Tubalkain, cu intenţia de a-l ucide pe Noe spre a prelua comanda vasului (penibil acroş din filmele cu piraţi); imparitatea de sexe a familiei profetului (contrazicând trama biblică, ceea ce nu ar fi un „păcat“, dacă nu ar duce la transformarea conflictului în melodramă burgheză); dar cea mai neveridică (prin lipsa justificării spirituale) este „înnebunirea“ dreptului Noe, care, văzându-şi doi dintre fii necăpătuiţi, deci incapabili de a procrea (viitoarea omenire), îşi pierde încrederea în Dumnezeu, încercând să-şi ucidă nepoatele născute pe corabie de singura noră. Aceste incongruenţe scenaristice sunt cu greu suportate de Russel Crowe, interpretul protagonistului, care, dacă în prima parte a filmului reuşeşte să-i confere acestuia binemeritata alură legendară, în cea de-a doua îşi pierde credibilitatea. La fel ca şi filmul.