Noi, neîndurătorii judecători

Sala de judecată este un loc trist. Clamând dreptatea, acuzatori şi acuzaţi scot la lumină faţete ale răutăţii umane. Este lupta omului împotriva semenului său. Procesul va însemna, în final, un câştig pentru o tabără şi o mare pierdere pentru cealaltă. Cu toate acestea, justiţia îşi are locul ei în societate. Chiar dacă este semnul căderii şi neputinţei lumii.

Dar verbul "a judeca" nu se conjugă numai în sala unui tribunal. Privind atent în viaţa noastră ne descoperim a fi judecători, avocaţi sau acuzatori ai celor de lângă noi. Nu ştiu dacă sala de judecată este o proiecţie a lumii sau noi am transformat lumea într-un tribunal.

Prin natura profesiei lor, jurnaliştii, iar mai nou formatorii de opinie, trec prin filtrul judecăţii personale ideile pe care vor să le împărtăşească în spaţiul public. În această ipostază intervine responsabilitatea, pe care, fără să exagerez, o compar cu a judecătorului care dă sentinţa într-un proces. Părerea ta despre ceva sau cineva poate rămâne ascunsă în gândurile tale sau poate fi împărtăşită unor apropiaţi. Însă atunci când ea este adusă în spaţiul public trebuie să fim conştienţi că are valoarea unei sentinţe. De aceea nu-i înţeleg pe cei care, avizaţi sau nu, judecă anumite evenimente sau realităţi cu patimă, jignind persoane. Inteligenţa şi puterea de a folosi cu măiestrie cuvintele nu sunt semne ale faptului că eşti posesorul absolut al adevărului. Biserica numeşte judecata universală "înfricoşătoare" pentru că va fi surprinzătoare, pentru că nu ştim care va fi sentinţa finală, deşi avem destul de multe date: ne cunoaştem pe noi înşine şi ştim ce vrea Dumnezeu de la noi. Cu toate acestea, s-ar putea să fim miraţi la judecată de faptul că ne cunoaştem puţin şi că nu suntem ceea ce am crezut că suntem. Iar dacă avem conştiinţa superficialităţii cunoştinţelor despre noi, atunci cum putem fi obiectivi acuzatori ai celor de lângă noi? Nu suntem pregătiţi pentru judecata noastră, dar ne exersăm competenţele în judecarea altora.

Un articol de presă care opinează asupra unei anumite decizii este expresia unei judecăţi personale. În funcţie de argumente, poziţia autorului şi implicaţiile acelei decizii, materialul de presă este îndreptăţit sau nu. Dar nimic nu justifică degenerarea dezbaterii în dispreţ faţă de persoane. Într-adevăr, în spatele deciziilor se află oameni, dar dincolo de ei există un plan al lui Dumnezeu. Iar această purtare de grijă dumnezeiască poate fi sesizată cel mai bine în Biserică. Irosirea cu vehemenţă a energiei, afişarea abilităţilor stilistice şi psihologice nu îşi au locul în articolele ce privesc viaţa eclesială. Cu atât mai puţin atunci când sunt comentate decizii pe care Sfântul Sinod urmează să le ia. Am observat aceasta atunci când s-a pus problema paşapoartelor biometrice. Aproape două luni jurnalişti şi bloggeri s-au căznit să dea sentinţe şi să someze Biserica pentru a se ralia la părerile lor. S-au afişat patimi, iar adeseori dezbaterea s-a transformat în război personal. Însă totul s-a terminat după ce Sfântul Sinod, printr-un comunicat, a exprimat hotărârea Bisericii. O decizie înţeleaptă, care a calmat spiritele şi a liniştit dezbaterile.

Am putea învăţa din acest episod al istoriei contemporane că în anumite momente trebuie să avem răbdare şi să nu ne pripim în a ne expune, cu impetuozitate, judecăţile personale. Dumnezeu, prin profetul Isaia, spune: "Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre". Poate că ar trebui să medităm mai mult la acest cuvânt, noi, neîndurătorii judecători.