„Noi suntem dragoste dumnezeiască“

Testamentul părintelui Miron Mihăilescu de la Ocna Sibiului se referă la iubirea dumnezeiască. Părintele voia să rămână în amintirea fiilor duhovniceşti iubindu-i dumnezeieşte, cu iubirea lui Dumnezeu, pe care a fost preocupat să o afirme de la început până la sfârşit. Viaţa lui a fost o viaţă de dăruire pentru marea Taină a lui Hristos. Şi-a început toate zilele cu pasiunea de a da la iveală dragostea dumnezeiască, adânc rănită în om. Şi-a dorit nespus să o vadă înflorind. „Noi suntem dragoste dumnezeiască“ spunea părintele, arătând identitatea noastră de creştini.

Învăţătura, cuvintele părintelui nu trebuie să rămână ceva exterior, ci ucenicii (moştenitorii) trebuie să topească în inima lor şi să pună acest „ceva“ la temelia trăirii lor printre oameni. Taina aproapelui trebuie trăită pe viu, acesta este mesajul părintelui Miron Mihăilescu.

Viaţa lui este o dovadă a faptului că el însuşi a trăit taina. A slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de cincizeci de ani. Preoteasa Cristina Matei din Moldova Nouă povesteşte cum era relaţia părinte - fiu duhovnicesc. Părintele îi vorbea despre iubirea lui Dumnezeu şi despre cum poate iubi un om care a primit inima Lui în locul inimii sale. O încredinţa astfel: „Te iubesc total, integral, aşa cum cred că te iubeşte Hristos.“ După spovedanie o invita să facă schimb de inimă cu Hristos: „Să înlocuim inima noastră omenească cu cea dumnezeiască“.

În împlinirea acestor taine, părintele rămânea plin de realism şi sinceritate, nu ascundea limitele şi imperfecţiunile omenescului. Sunt impresionante şi pline de înţelepciune relatările sale cu privire la felul în care a înţeles să trăiască desăvârşita iubire în căsnicie, ca apoi, din experienţa acestei iubiri, să poată propovădui iubirea între oameni. Respectarea poruncilor evanghelice nu este la îndemână şi realismul părintelui ne poate fi de folos.

Pentru el, problema trăirii marii iubiri conjugale era vitală. Dar viaţa i-a scos înainte piedici: momente care necesitau înţelegere şi responsabilitate, necunoaşterea deplină reciprocă a soţilor, faptul că fiecare şi-a dorit de la celălalt nu bogăţia pe care o avea, ci calităţile pe care nu le avea. Sunt probleme cu care se confruntă orice familie, dar aici ceea ce este important, este voinţa celor doi, voinţă cu care au plecat la drum şi care a rămas neschimbată, de a oferi şi a primi iubire, cu posibilităţile fiecăruia de exprimare.

Faptul că în ultimii ani de viaţă soţia se împărtăşea zilnic, virtuţile ei (smerenia, ascultarea, slujirea oamenilor, seriozitatea cu care trata căsătoria) ne-o înfăţişeză ca pe o femeie care a trăit viaţa pentru a se apropia de Hristos.

După moartea ei, după ce a ascultat cu urechea pe buzele ei ultimele respiraţii, părintele a afirmat că pentru el, soţia lui a fost o valoare absolută, dar că din păcate, nu i-a putut spune, deoarece ea nu a acceptat, nu a putut să-l creadă. Părintele vedea ratat rostul principal al căsătoriei: de a dovedi unui suflet desăvârşirea iubirii.

Şi totuşi, cu toate neîmplinirile ei, căsătoria nu a rămas fără finalitate, pentru că în Hristos toate se împlinesc. După moarte, fiind la Dumnezeu, iar Dumnezeu fiind în inima părintelui, Doamna a rămas şi ea în inima lui. Astfel că îi putea îmbrăţişa pe oameni cu braţele ei şi ea îi poruncea din el să desăvârşească ceea ce a început când îi era alături. Cuvintele ei îl urmăreau din chiar propriul suflet, unde ea se retrăsese într-un mod de fiinţare absolut şi autentic.

Sentimentele părintelui Miron Mihăilescu pentru soţia sa sunt sublime. Ele arată că iubirea nu trebuie să rămână închisă în familie, ci trebuie să crească şi să se reverse asupra oamenilor. Părintele simţea că ar merita să zidească o biserică pe fiecare părticică din fiinţa Doamnei; din bietele ei hăinuţe ar fi făcut odăjdii. Ar fi răzbunat sărăcia de pretenţii a soţiei iubind şi mângâind fiecare fiinţă omenească ivită în cale. De dragul ei a subliniat cu accente mai puternice importanţa mesajului lăsat nouă de Hristos. De dragul ei s-a înfăşurat complet în taina lui Hristos, în aşa fel încât nu mai vedea altceva.

Misiunea părintelui a fost aceea de a atrege atenţia asupra lucrării pe care Mântuitorul o săvârşeşte în noi, făcându-ne dragoste dumnezeiască.