Nostalgia, un vulcan care erupe

M-am întrebat cum se poate explica nostalgia. Recunosc, am fost mirat de curajul meu, cum mă aventuram prin nisipurile fierbinți ale imaginației unde, credeam, orice definiție sau clarificare se pierde în neantul altor și altor posibile întrebări fără răspunsuri. Dar ajuns, surprinzător, la o siguranță irevocabilă, chiar liniștitoare, am hotărât să nu mai am nici o îndoială. Nostalgia, îmi spuneam, e asemenea unui dulap uitat în garaj, plin de lucruri vechi, care apar și dispar, care se văd sau se pierd după ușa veche a dulapului, te fac să roșești, să te bucuri, să te clatini sub povara lor sau, luate în seamă, să nu se mai dezlipească de tine. E greu, chiar inutil, să vrei să faci ordine în acest dulap, să lași lucrurile bune și să le arunci pe celelalte. Pentru că primele nu stau cuminți unde le-ai pus, te ciupesc atunci când te aștepți mai puțin, iar celelalte nu se lasă aruncate. Refuză să fie reciclate, șterse fără echivoc din memorie. În fața unei asemenea evidențe, mă gândeam mai departe, ai nevoie de curaj pentru a sta în fața dulapului cu nostalgie. Dar ce fel de curaj?

Dacă aș lua ca referință filmul lui Andrei Tarkovski, se numește „Nostalgia”, nu cred că aș dori să mai stau vreo minută în fața dulapului din garaj, probabil că nici în fața garajului. Aș fugi cât mă țin genunchii. Pentru că, este Tarkovski de părere, orice năzuință, orice ideal, chiar și orice vis se destramă în fața ireparabilei provocări a trecutului impregnat în nostalgie. Mai rău încă, nostalgia rămâne cu tine, nu te părăsește oricât ai fugi de repede, nici măcar atunci când, obosit de atâta fugă, te-ai ascuns în colțul tău sigur, de unde juri că te vei gândi numai la viitor, mereu… așa cum ți-o cere Dumnezeu.

Ne trebuie curaj pentru viitor. Dacă nu, prins în panica trecutului, propriul viitor dispare neașteptat și, pe neștiute, se furișează, o șterge, rămâi fără el. Asemenea personajului din filmul lui Tarkovski. Stând în fața dulapului cu nostalgie, aduni tot curajul din lume, punând înainte cuvintele sfinte: „Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică” (Iacov 3, 17). Curajul bun și folositor stă pus sub pecetea „Înțelep­ciunii celei curate și îngăduitoare”. Celălalt curaj, cel zbuciumat, stă de-a curmezișul vieții și al viitorului. Cum spunea Gilbert Keith Chesterton: „Curajul este o contradicție în sine. El reprezintă dorința cea mai arzătoare de a rămâne în viață, deghizată în promptitudinea de a muri imediat”. Chesterton are dreptate. Dacă ar fi să ne gândim la eroii lui Homer din Iliada, atunci curajul este privilegiul celor care nu se tem de moarte, al îndrăzneților. Doar unul singur, Tersites, nu este asemenea celorlalți. El nu împărtășește entuziasmul general și din acest motiv Homer ni-l prezintă ca fiind un bărbat urât, necinstit și laș, care și plânge când este lovit.

N-aș vrea curajul eroilor și nici pe cel al urâtului Tersides, care se opune, singur, tuturor și pe care istoria și-l amintește altfel, ca fiind nobil, poate chiar rege, nici foarte urât, nici chiar necinstit, la fel ca mulți alții. Vreau să capăt curajul de a mă ruga Domnului pentru viitor, mai mult, vreau să-L am alături, să-mi fie călăuză și prieten. Să-mi fie sfetnic tainic și imparțial, vrându-mi binele și viitorul curat. Să-mi fie ceea ce teologul german Anton Rotzetter înțelegea prin cuvântul latinesc „companis”, când stai împreună cu cineva împărțind ultimul colțișor de pâine. Chiar și atunci când bucata de pâine e tot ce ai și nu o ții pentru tine, bucurându-te de compania unui prieten adevărat. Abia atunci, nefiind singur, viitorul începe să-ți șoptească: „noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape”… (Romani 13, 12). Fii alături de mine, Doamne!

Cu ani în urmă, când un vulcan a erupt, toată natura din jurul muntelui s-a transformat în deșert. Totul devenise cenușiu, plin de fum, peisaj lunar, care nu semăna cu pădurea de odinioară. Un timp a fost așa. Apoi, de sub cenușă, a apărut o ramură verde. A prins curaj și a crescut, copie firavă a stejarilor ce domneau acolo pe vremuri. Au mai apărut și alte ramuri, alături de cea dintâi. S-au ajutat, și-au împărțit picăturile de ploaie și s-au păzit împreună de văpaia soarelui, au avut grijă una de cealaltă. Mai târziu, după ani, stejărișul stătea falnic, biruitor asupra deșertului, mai verde ca altădată.
Cu siguranță, nostalgia nu e dulapul vechi din garaj. E vulcanul care erupe.