Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Numărând timpul în boabe de metanii

Numărând timpul în boabe de metanii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 22 Apr, 2013

Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoare a chinoviilor athonite, adevărate flori ce dăruiesc pelerinilor pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Vârful Atonului atinge maiestuos înaltul cerului, îmbrăţişându-se cu norii zglobii, tiviţi pe alocuri cu chenare aurii, iar hăurile măgurii se scaldă în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne desluşească lămurit armonia dintre pământ şi apă, dintre mare şi munte.

Din ce cauză s-o fi numind „grădină“? Pentru ce chiar „a Maicii Domnului“, de vreme ce acolo trăiesc călugări, numărând timpul în boabe de metanii? Asemenea întrebări mi le-am pus adeseori, gândind că „grădină“ înseamnă un spaţiu deschis, destinat cultivării plantelor decorative, florilor, în scop estetic, recreativ. Ajungând în Sfântul Munte, nedumeririle mi s-au stins. Am înţeles că într-adevăr Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoarea chinoviilor athonite, adevărate flori ce dăruiesc pelerinilor pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Nu-mi propun să aştern aici o istorie a acestor meleaguri ferice, unde mănăstirile, schiturile, chiliile, sihăstriile – adesea sfidând înălţimile ori genunile – înlesnesc pelerinului sârguincios întâlnirea cu Stăpâna „grădinii“. Voiesc să vă redau, în puţine rânduri, câteva clipe de bucurie, linişte, frânturi de rugăciuni, trăite pe binecuvântatul pământ athonit.

Când am purces către ţinutul atât de râvnit de orice căutător de frumuseţi nepieritoare, s-a întâmplat ca marea, ce-l înconjoară din trei laturi, să clocotească de furie. Se luptau crâncen două anotimpuri: iarna, simţind că pierde înfruntarea, cu ultime forţe a tulburat-o, încât valuri năprasnice muşcau cu o nestăvilită cruzime din ţărmul istovit să ţină piept talazurilor învolburate. De aceea a trebuit să folosim cealaltă modalitate de a intra în muntele sfinţit, uscatul.

Maşina, strecurându-se uşoară pe margini de prăpastii, ne ducea înspre primele obiective: mănăstirile Hilandar şi Costamonitu. Ne-am închinat cu evlavie în cele două aşezări monahale.

De aici am pornit către aşezământul atât de drag oricărui român venit în Sfântul Munte Athos. Se apropia seara, soarele scăpătase deja spre asfinţit. Urcam cu anevoie pe culmea unde a fost zidită „mica Românie“ din Athos. Schitul Prodromu (adică Înaintemergătorul), căci despre el vorbim, a fost întemeiat între anii 1852 şi 1866 de ieroschimonahul Nifon Ionescu şi ucenicul său, Nectarie. Închinat Sfântului Ioan Botezătorul, se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având drept ctitori principali pe domnitorul Moldovei, Grigorie Ghica, alături de mitropolitul de la Iaşi, Sofronie Miclescu, şi de Nifon, mitropolitul Munteniei, cărora li s-au adăugat mulţi creştini darnici, evlavioşi. Ni s-a servit întâi o mică gustare în trapeza mănăstirii – ce te îndemna mai degrabă să flămânzeşti după dorul de Dumnezeu –, după care ne-am cazat. Apoi, bibliotecarul chinoviei, părintele Daniel, ne-a purtat cu vorbă caldă printre rafturile ordonate, clituite de cărţi, ale bibliotecii aşezământului, adăpostind valori de o inestimabilă valoare spirituală şi culturală, oferindu-ne şi un preţios cuvânt de învăţătură. Au urmat câteva ceasuri de tihnă.

În toiul nopţii, când până şi stihiile se odihnesc, bătu clopotul, chemând obştea să facă noaptea zi prin stăruitoare rugăciune. Din toate ungherele cetăţii ce împrejmuiesc biserica se auzeau paşii domoli ai monahilor ieşiţi din chilii, parcă purtaţi de îngereşti aripi, grăbindu-se să aducă slavă lui Dumnezeu. Alături de tovarăşii mei de drum, am intrat în sfântul lăcaş. Licăririle lumânărilor se îngemănau cu flacăra lină a candelelor, scăpărând în jur scântei ca de foc. Maica Domnului, din arhicunoscuta icoană Prodromiţa, ne privea cu bunătate, binecuvântându-ne pelerinajul. În zori, slujba se sfârşi. Hrăniţi duhovniceşte, călugării se retrăgeau, cu aceeaşi fină discreţie, în odăile lor.

Noi, peregrinii, ne îndreptarăm către chilia unui părinte nins de vreme, coborât parcă dintr-o icoană. Deşi ostenit după atâta corvoadă duhovnicească, avva Iulian nu ne-a refuzat. Blând, ne-a primit în cămăruţa sa cuminte, luminată de aceeaşi nelipsită candelă aşezată în faţa câtorva icoane devenite ferestre ale Cerului. Ne-a povăţuit cu un grai blajin, ca al unui bunic sfătos. Şi acum îmi sună în minte zicerea smeritului athonit: „taine mari noi trăim, dar la ele nici gândim“. Luând blagoslovenie, l-am lăsat pe fericitul ostenitor să-şi continue vorbirea cu îngerii. Mulţumindu-i Maicii Domnului pentru găzduire, am pornit spre alte flori din preafrumoasa ei grădină: Marea Lavră, Iviru, Pantocratorul, Stavronichita, Sfântul Ilie, Vatopedu. Ne-am închinat la nenumărate sfinte moaşte, ne-am reîntâlnit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prezentă în icoanele sale făcătoare de minuni ce străjuiesc bisericile sau paraclisele mănăstirilor ori schiturilor din muntele monahilor. În călătoria noastră zăream uneori vârful Atonului, atingând maiestuos înaltul cerului, îmbrăţişându-se cu norii zglobii, tiviţi pe alocuri cu chenare aurii.

Au urmat în pelerinajul nostru alte chinovii, ca Xiropotamu, Sfântul Pantelimon (Russikon), Cutlumuş, Caracalu, Schitul românesc Lacu, adăpostind mulţime de asceţi căutători ai potecii către Patria Cerească. După câteva zile de hrană sufletească, clipe de taină şi rugăciune, marea, potolită, a îngăduit să ne îmbarcăm pe un vas, oferindu-ne astfel posibilitatea să admirăm din larg grădina Maicii Domnului. În tăurile singurătăţii a rămas Muntele, sfinţit de nevoinţele atâtor anahoreţi, ştiuţi sau neştiuţi, iar noi ne-am întors acasă cu o mângâiere nespusă, purtând în suflet lumini athonite, dar mai ales întâlnirea cu Maica Domnului, proteguitoarea neobosită a grădinii Ei duhovniceşti.

 

Citeşte mai multe despre:   Schitul Prodromu