O altă faţă a ţării în care trăim…

Cu câteva săptămâni în urmă am fost la talcioc - nu pentru ceva anume, ci pentru a-mi reîmprospăta impresiile despre lumea de acolo. Am fost de mai multe ori în acest spaţiu, când îmi reconstruiam casa de la ţară, şi am rămas impresionat de ceea ce am descoperit la faţa locului: un segment al vremurilor noastre deosebit de relevant, altceva decât cel care ni se arată la televizor sau se poate constata direct, de fiecare dintre noi, în zonele "normale" ale unui oraş.

În primul rând, acest loc se remarcă prin unicitatea şi ineditul produselor care pot fi procurate, de la chestii trebuincioase pentru casa omului (topor, bărdiţă, cleşte de sobă, ceaun de tuci, sapă, hârleţ etc.), trecând prin tot felul de vechituri, mai mult sau mai puţin necesare sau atractive (cărţi, discuri, electronice, îmbrăcăminte, încălţăminte etc.), până la elemente sau subansambluri tehnice pentru anumite produse care nu se mai fabrică demult (lămpi pentru radio, tranzistoare, rezistoare, doze pentru pick-up-uri etc.). E o lume aparte, defazată, înţepenită într-un alt ev, o "dâră" a evoluţiei României - tehnice, sociologice, (sub)culturale - din ultima jumătate de veac. Omenire şi obiecte, la un loc, obosite, muncite, zbuciumate, deosebit de semnificative, care spun ceva despre ceea ce am fost şi suntem.

În al doilea rând, eşti atras de zumzetul oamenilor, de un zgomot de fond amestecat, înfundat, nedesluşit, un vacarm în care poţi izola, cu un pic de interes şi ureche "muzicală", strigăte, chemări, insinuări, poante, ofuri, dureri.

Pe urmă, realizezi că ai în faţa ta o mostră de ţară mai puţin evidentă, dar extrem de dureroasă: România nevăzută, săracă, tăcută, pestriţă, ameţită, formată din populaţia cartierelor mărginaşe, care îşi procură existenţa cum poate şi ea.

E un segment populaţional bătut de soartă şi de vremuri, un efect colateral, vizibil al evoluţiei ultimului sfert de secol. Mi-i imaginez, pe aceşti oameni, ca făcând parte din acele generaţii instalate la oraş, în anii industrializării forţate, după absolvirea unei profesionale sau vreunui liceu industrial şi care au rămas între timp fără slujbă, fără venituri, fără orizont, fără nădejde. De altfel, transmutarea lor a avut ceva nefiresc, nu s-a realizat natural şi nu a fost niciodată totală. Dacă la început s-au bucurat de un oarecare confort (încadrare sigură în câmpul muncii, salariu mic, dar constant, un apartament închiriat de la stat), evoluţiile ulterioare au fost dure cu ei. Rămaşi fără slujbă înainte de vreme, nemaifiind vizaţi de actuala piaţă a muncii, inflexibili şi depăşiţi de evoluţii de neînţeles pentru ei, părăsiţi poate chiar şi de copii (care muncesc prin cele zări), acum trăiesc din mici aranjamente, tranzacţii ocazionale, chilipiruri, care le asigură traiul de la o zi la alta (dacă nu cumva depind material de proprii copii). Unii s-au întors la ţară, de unde au plecat cândva, moştenind casa veche a părinţilor sau şi-au ridicat una, cum au putut şi ei, în cazul cel mai fericit. Între timp, aceştia din urmă nu le mai au cu pământul, fie pentru că gustul muncii de acest fel s-a atrofiat, fie că dintr-un exces de fudulie le-ar fi jenă. Oricum, realităţile sunt atât de amestecate şi degenerate, încât nici Bunul Dumnezeu nu le-ar mai desluşi sau repune în firescul lor.

De altfel, plasarea acestui spaţiu la nivelul oraşului e oarecum grăitoare: e într-un loc ascuns, mai puţin vizibil, izolat cu un gard înalt din tablă, sub un pod suspendat. E ca şi cum ne-am preface că nu există, cu toate că el persistă ca o "pată" (de culoare?) pe "obrazul" României noastre actuale.