Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O altfel de moarte

O altfel de moarte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 21 Feb, 2013

La mijlocul celui de-al doisprezecelea capitol al Evangheliei lui Matei Îl găsim pe Iisus mâhnit parcă mai mult decât oricând în faţa celor care, văzându-I minunea, Îi neagă efectiv puterea dumnezeiască, aşezându-L, cu cinism, în tabăra diavolului. Vedem nişte oameni porniţi visceral împotriva evidenţei, care, tocmai pentru că văd tendinţa mulţimii de a-L recunoaşte în Iisus pe „fiul lui David“, pe Mesia Cel îndelung nădăjduit, orientează antipodic situaţia: „Acesta nu-i scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“. Tipul acesta de reacţie, abia el într-adevăr diabolic, L-a determinat pe Mântuitorul să dea celebra sentinţă privitoare la păcatul împotriva Duhului Sfânt, în speţă acel comportament care „nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie“. Este, poate, afirmaţia hristică cea mai necruţătoare din cuprinsul Evangheliilor, pentru că exclude până şi concesia divină posibilă în urma pocăinţei, a reparaţiei ultime din partea celui care a păcătuit. Deşi un semn de clemenţă i se acordă eventualei huliri a Fiului Omului, căderea prin insultă adusă Duhului Sfânt este irecuperabilă, atât în privinţa protagonistului ei, cât şi din perspectiva Celui Care poate da iertarea. În spatele acestei rostiri neînduplecate a Domnului trebuie să fi fost o rană adâncă, pentru că niciodată nu L-am văzut mai aprig în profeţie! Aşadar, motivaţia cu care Iisus pronunţă cea mai grea repercusiune pe care o vor suporta calomniatorii iubirii manifeste a lui Dumnezeu este cea care ne oferă un spectru hermeneutic mai complex asupra ceea ce înseamnă, în Evanghelie, greşeala supremă. În ce constă, de fapt, blasfemia celor care, cu obstinaţia unor inimi împietrite, refuză să vadă Împărăţia lui Dumnezeu ajunsă la ei? Cred că este esenţial să pricepem, de vreme ce, în ochii Domnului, constituie cel mai nefericit posibil destin al sufletului nostru! Cecitatea spirituală în faţa lui Hristos, văzut atunci de farisei ca simplu om, poate fi, întrucâtva, scuzată în neputinţa ei. Preconcepţii formaliste, bigotism sau frică pentru autoritatea (ori funcţia) proprie. Însă a-ţi fereca porţile inimii înaintea unui fapt de milostivire divină atât de mare este dovada unei răutăţi incurabile. Dacă se vorbeşte de o moarte duhovnicească, aici o putem identifica în mod cert, sub forma pură a inaptitudinii de a percepe sacrul întrupat şi plenitudinea exercitării lui. Într-un context analitic similar, Sfântul Isaac Sirul avea să considere că păcatul absolut constă în a nu fi sensibil la Înviere, la mărturia izbitoare a Dumnezeirii. 

Măcar dacă sluţenia interioară a fariseilor s-ar fi limitat la o insensibilitate sceptică, dar mută! Spusele lor au produs însă răul cel mai mare. Acesta este şi motivul pentru care Hristos Îşi încheie tirada cu avertismentul unei judecăţi aspre pentru „orice vorbă deşartă“, dând astfel cuvintelor omeneşti, ca materializări calitative ale fiinţei, o pondere decisivă. Până la urmă, lipsa credinţei constituie o opţiune ce poate fi respectată ca atare. Dar a arăta, în virtutea aceleiaşi libertăţi, o potrivnicie denigratoare este dovada unei grave insuficienţe sufleteşti. Deşi trebuie spus că, până şi într-un astfel de caz extrem, aparent „pecetluit“, conform cuvintelor lui Iisus, nu iertarea lui Dumnezeu lipseşte, ci neputinţa omului de a şi-o dori. Dintre toate atitudinile umane pe care le-a întâlnit „Blândul Nazarinean“, aceasta L-a durut, pesemne, cel mai mult. Un ateu paşnic, raţional şi echidistant este preferabil unui anti-ateu furibund. Prin calităţile enumerate, primul încă trăieşte. Al doilea nu. El trăieşte numai ca să sugrume Viaţa. Acesta a fost felul de moarte din care Iisus nu i-a putut învia pe unii dintre contemporanii Lui.