Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei O fată de la țară

O fată de la țară

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 09 Decembrie 2022

Îmi găsesc deseori poezia cu ochii înroșiți de plâns. Știu, îi zic, nu ești primită la baluri. Tu ești o fată de la țară, care nu știe să mintă, umbli desculță pe drum, nu-ți dai cu ruj pe buze și-ți miroase pielea a săpun ieftin, de casă. Ca să nu mai spun că s-a aflat că te-ai lăsat călcată de roțile carului mare, ca să arăți că nu pățești nimic. 

N-ai pățit! Doar că ești plină de vânătăi pe dinăuntru. Și-ți trec în fiecare primăvară toți cocorii lumii prin gânduri. Nu mai e un secret pentru nimeni nici faptul că te ții cu îngerul de deasupra patului. Îl ajuți, seară de seară, să coboare din icoană și te ții de mână cu el în văzul cucuvelelor ce se întreabă mereu despre ce tot vorbiți voi doi până dimineața pe pragul casei. 

Doamne, ce puțină minte au! Nu-și dau niciodată seama că tăceți amândoi și că din tăcerea voastră rupe uneori vântul câte o fâșie și o poartă ca un steag alb pe deasupra pământului. Un steag ce se întoarce, când se crapă de ziuă, singur singurel, acasă și începe să fluture la poartă, semn că a murit cineva. Cineva foarte tânăr. Nu poate fi decât copilăria mea. Moare biata de ea imediat ce încep zorii să se reverse.

Despre asta e vorba în tăcerea ta și a îngerului ce se înapoiază, singur singurel și el, în icoană, în vreme ce tu te îndrepți, ușor posomorâtă, spre fântâna din curte și scoți o vadră cu apă. O vadră cu cer, mai bine zis. Fiindcă ție de cer îți este sete, nu de apă. După care te speli tot cu cer pe față și o pornești, pieptănându-ți părul cu degetele, prin sat, ca să vezi dacă sunt toate viețile oamenilor la locul lor și e și lumina soarelui unde trebuie, și dacă e gata să moară cine are de murit, făcându-te că de moartea copilăriei mele nu îți pasă nici un pic, deși îți pasă tot timpul. D-aia și seamănă cu lacrimile plânsului meu de om bătrân lumina ochilor tăi.

Cum să fii primită la baluri cu o astfel de lumină în ochi? N-ai însă nici un motiv să fii tristă. Nu observi ce drag le e pomilor când te văd trecând pe drum? Se face din senin primăvară când treci tu. Îi vezi dintr-odată înflorind, în toiul iernii. Iar când se întâmplă să umbli cu picioarele goale prin iarbă, și se întâmplă mereu, urmele tălpilor tale se văd răsărind pe cer. Așa că bucură-te, prostuțo! Chiar și atunci când îți vine să plângi!