Omul care şi-a găsit vocaţia

Sunt un om care-l caută pe Dumnezeu. Îl caut întrebând, apoi tăcând, înstrăinându-mă, citind scrierile Sfinţilor. „Ca să cunoşti pe Dumnezeu“, spune părintele Daniil de la Rarău, „nu înseamnă să fii mare metafizician, ci să ai înţelegerea firii Sale, care e dragostea. O asemenea cunoaştere e la îndemâna tuturor sufletelor generoase“.

Poate că nu ajungem să cunoaştem iubirea dumnezeiască, dar cu siguranţă avem conştiinţa că suntem un gol al dragostei. Ştim din Noul Testament că „iubirea niciodată nu trece“ şi că, la Judecată, vom fi întrebaţi cât am iubit.

Această căutare, această conştientizare a nevoii de dragoste, în care oricine se regăseşte - pentru că este căutarea propriului sens al vieţii, drumul şi destinaţia lui -, ţine de vocaţia omului, de împlinirea ca om. Meseria pe care o ai, statutul social nu spun mare lucru despre aflarea propriei vocaţii: aceea de a fi om; om împlinit în Hristos. Pentru aceasta nu există şcoală, nu primeşti diplome şi rămâne, de preferinţă, taina fiecăruia. Cel ce scrie afirmă ceea ce ceilalţi nu pot exprima - dintr-o sfială proprie creştinului, sfiala altei firi.

Dar căutarea, dacă este profundă şi autentică, ne este comună tuturor şi ea face posibilă şi realizabilă recunoaşterea, acceptarea, prietenia, agapč - acel tip de dragoste care este esenţa creştinismului.

Căutându-l pe Dumnezeu mă întreb şi care este finalul drumului. De ce ar trebui să aleg acest drum şi nu altul? De ce l-au ales sfinţii?

Nimeni nu-mi poate impune ce cale să aleg în viaţă. Faptul că scriu acum şi căutarea mea sunt dovezi ale libertăţii mele. Eu sunt faţă în faţă cu propria mea coală de hârtie, care poate fi viaţa mea. Foarte mulţi mi-au spus, în ultimul timp, să mă schimb, adică să păcătuiesc. De ce aş alege drumul lui Dumnezeu şi să pierd aprecierea multora?

Eu sunt un om obişnuit, un om ca toţi ceilalţi. Dar, în momentul în care sunt pusă să aleg drumul propriei vieţi, îmi dau seama de valoarea, de importanţa acestui act. Această alegere îi dă omului o valoare inestimabilă. Viaţa proprie devine din momentul acela ori o operă pe care o scriu îngerii şi Dumnezeu, ori o ciornă mâzgălită de demoni. Cui să-i încredinţezi viaţa? Şi cui o încredinţezi te va aştepta la capăt, se va privi în ea, după ce îşi va fi făcut autoportretul, şi dacă se va recunoaşte, te va lua la el.

Mă trezeşte slujba de înmormântare, mă face să conştientizez valoarea zilei de azi. Parafrazez: „Fericită este calea pe care umbli astăzi, căci loc de odihnă ţi s-a pregătit ţie“.

Şi nu pot să nu mă gândesc, mai departe, la locurile de odihnă ale drepţilor, la modul în care au murit cuvioşii.

Se povesteşte în Patericul Sfântului Munte, cum Sfânta Ana a apărut în somn unui monah şi i-a spus să meargă şi să-i îngroape pe cei cinci fraţi călugări pe care părinţii de la Schitul Sfânta Ana nu-i mai auzeau, de la un timp, certându-se. Într-adevăr, cei cinci fraţi se certaseră zilnic, din invidia diavolului, fără pricină şi fără voia lor, însă se şi iertaseră unul pe altul din inimă, în fiecare seară.

Se povesteşte mai departe că părinţii au mers la chilia unde trăiseră cei cinci fraţi, au găsit uşa deschisă, au intrat şi i-au aflat morţi în poziţia în care se pune metanie, răspândind mireasmă negrăită, lecţie de neţinere minte a răului pentru călugării din mânăstirea aceea, dar nu numai.

Cuviosul Andrei cel nebun pentru Hristos a aflat de la Domnul că i-a sosit ceasul cel din urmă şi i-a spus ucenicului său, Epifanie, că se va duce în lumea cea nestricăcioasă. Lumea de dincolo, în care se pregătea să plece, îi are pe heruvimi şi serafimi. Acolo, îi spune fericitul Andrei ucenicului său, e lumină veşnică, acolo e Slava Sfintei Treimi, care străluceşte de lumină negrăită şi neînserată.

După aceea a mers într-un loc unde se plimbau desfrânatele şi s-a rugat toată noaptea pentru cei aflaţi în primejdii şi necazuri, în robie şi nevoi. Apoi şi-a dat sufletul, privindu-i bucuros pe prietenii care veniseră lângă el: îngeri şi sfinţi. În locul acela a început să se răspândească mireasmă de mir şi tămâie, mireasmă pe care a simţit-o o femeie ce locuia în apropiere. Femeia a ajuns la locul respectiv, aducând şi pe alţii cu ea, dar nu au găsit moaştele Cuviosului: Domnul îl mutase din motive cunoscute doar de Dânsul.

Ucenicul Epifanie a văzut sufletul acesta sfânt, mai strălucitor decât soarele, luminând şi înălţându-se la ceruri, însoţit de îngeri.

Iată omul împlinit, care şi-a găsit vocaţia.