Omul-pasăre

Vezi, unchiule, mă gândeam să-i spun. Ce bine era dacă te făceai pasăre atunci. Atunci după război, când fusese prizonier la ruși, și-l ținuseră aproape cât era vârsta mea de acum în lagăr, departe, într-o pădure fără sfârșit, unde era iarnă tot timpul. Adică și vara. Că iarna era oricum. Se aflau oameni de peste tot în lagărul acela și toți voiau să plece acasă. Asta voia și el. Dar nu avea cum.

Dacă nu te împușcau paznicii, îți veneau de hac lupii care mișunau prin pădure. Dacă scăpai și de lupi, cădeai pradă frigului, care nu ierta pe nimeni. Dacă păcăleai și frigul, te dobora foamea ce-o luai cu tine din închisoare. Că altceva, în afară de pielea în care îți țineai oasele, nu prea aveai ce să iei.

Să nu fi fost om, ci pasăre, ai fi avut motive să crezi c-o să izbutești să pleci. Unul dintre cei închiși acolo zicea că el știe cum. Cum să devii pasăre, adică. Găsise o carte într-o colibă părăsită din pădure. O carte groasă, pe care o citise din scoarță în scoarță și aflase din ea cum se poate preschimba omul în pasăre. Numai să-și dorească asta. El nu-și dorea, fiindcă zicea că nu i-ar fi de prea mare folos un astfel de lucru. Era atât de bătrân, că nu-și mai amintea în ce țară se născuse. Și nici dacă mai avea pe cineva pe lume. Unde și la cine să se întoarcă?

Mai bine-l transforma în pasăre pe altul, care ținea minte și țara, și pe cei care-l puteau aștepta acolo.

Pe unchiul Dudică, deși el credea că-l așteaptă cei de-acasă, nu-l aștepta în realitate nimeni. Își luaseră și mamaia Tudora și tataie Ion gândul de la el.

Țara, chiar el zicea asta, nu-l ținuse minte niciodată. Spre deosebire de mine, care îl țineam chiar înainte de a mă naște. Și-l ținea și vărul Costică, băiatul său, care mai avea la fel de mult de așteptat până să se nască! Țara e un cuvânt despre atunci când e război și oamenii sunt trimiși să moară pe front tocmai când le e cel mai drag să trăiască!

Sigur pentru vărul Costică și pentru mine s-a gândit unchiul Dudică să se transforme în pasăre. Și-a început să-l roage pe celălalt să-i arate cum. Și i-a arătat. Astfel că, într-o noapte, s-a suit într-un copac foarte înalt și și-a dat drumul de acolo, ca să vadă dacă poate zbura. Putea. Cum putea, la fel de bine, să nu poată și să se zdrobească de pământ.

Nici măcar nu trebuia să dea din mâini ca să plutească. Ci numai să-și închipuie că are aripi și zboară. Dar să facă asta cu o forță mai mare decât cea a frigului și a foamei ce-l însoțeau peste tot, chiar și atunci când se ridica spre cer. Puterea dorinței de a ajunge acasă trebuia să fie cu mult peste puterea acestora, s-o întreacă de sute, poate chiar de mii de ori. Ceea ce s-a și întâmplat.

Vezi că nu te-am mințit!, îi striga de jos cel care-l învățase. Într-o săptămână, două, o să fac din tine o pasăre de toată frumusețea!

Imediat ce a ajuns din nou cu picioarele pe pământ, unchiului a început să-i fie frică. Dacă avea să rămână pasăre mereu? El voia, când termina cu zborul spre casă, să se facă iarăși om la loc. Învățătorul său n-avea să vină cu el, ca să-i arate cum să facă înapoi drumul de la pasăre la om. Se prea putea ca singur să nu se descurce, iar gândul acesta l-a speriat. Atât de rău, încât n-a mai vrut. Și-a rămas acolo în lagăr până când au fost puși cu toții în libertate.

Acum i-ar fi prins bine să fie pasăre!

Se ridica frumușel de pe scaun și tuști prin gaura din tavan spre cer!

P.S.: Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, pe care îl voi lansa joi, 23 noiembrie, ora 18:00, la Târgul de carte Gaudeamus, standul Editurii RAO.