Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Păpuși de tutun!
Mormane de timp, înalte cât casa!
Se jucau copiii printre ele, iar bătrânii stăteau tolăniți la umbra lor, trăindu-și ultimele zile.
Ar fi putut oricare dintre ei să smulgă din grămadă o mână de timp proaspăt, prelungindu-și, în felul acesta, viața. Poate chiar cu un veac, sau mai multe, în funcție de ce-i cădea în mână. Căci în acele grămezi veacurile erau puse la un loc cu zilele. Singurii care nu știau asta erau copiii. D-aia și-l vedeai pe câte unul dintre ei îmbătrânind înainte de vreme. Aproape că nu exista zi în care să nu întâlnești un copil trecut de vârsta de o sută de ani. Însă lor le părea bine. Credeau că se joacă. De-a bătrânețea! Și chiar de-a moartea. Vrând parcă să se ia la întrecere cu bătrânii, cărora numai de joacă nu le ardea, când le venea rândul să moară. Ei mureau mereu în serios, niciodată în joacă! Doar nițel să fi întins mâna, și-ar fi scăpat. Puteau, dacă scormoneau în adâncul căpițelor, unde se găseau veacurile, să-i depășească în vârstă pe patriarhii din Biblie.
Veacurile erau cam rare, ce-i drept, dar nimeriseră totuși câteva în carele ce veneau vârfuite cu timp de la câmp. Asta și era ocupația oamenilor din satul acela, culegeau timpul ce creștea din belșug în împrejurimile satului. Fără să-l semene ei. Răsărea singur din pământ, însă nu de-a valma, cum era încărcat în căruțe, apoi așezat în clăi.
Încolțeau mai întâi zilele, pe care le culegeau până seara. Cât încă erau crude. Ca să le simtă mireasma și ca să poată sorbi prin paiul lor, încă verde, fel de fel de întâmplări din trecut. Dulceața acestor întâmplări, mai precis.
Umpleau din câteva poloage carul. Dacă nimereau și vreun secol în furcă, se îngreuna încărcătura. Mileniile, nu toate, unul singur era de ajuns să îngroape carul cu totul în pământ. Măcar de-ar fi răsărit un car nou în primăvară, sau o pereche mai tânără de cai, așa cum răsărea un mileniu proaspăt din cel îngropat! Dar numai după o mie de ani. N-avea însă nimeni timp să aștepte atât de mult!
Din lipsă de timp, nu separau niciodată zilele de ani, și anii de secole. Făceau o singură grămadă.
Ar fi putut ca măcar copilăria s-o separe de bătrânețe, însă nu se întâmpla nici asta.
Nu avem timp, ziceau ei, care aduceau întruna de pe câmp căruțele doldora de ani și de veacuri. Nemaiavând loc în curți, le descărcau pe ulițele satului.
Mormane de zile! Stive de ani! Grămezi de secole! Și chiar câteva milenii, ce-și pierduseră, din cauza vechimii, mirosul.
Unele femei își umpleau saltelele pe care dormeau cu ele. Ba chiar și pernele unde puneau seara capul. D-asta și visau noaptea c-or să fie tinere mereu. Măcar dimineața ar fi putut să observe că îmbătrânesc, dar nu observau. Din lipsă de timp, firește.
Câteodată, oamenii înșirau timpul pe sfoară și-l puneau la uscat la streașina casei. Ziceai că sunt păpuși de tutun. Semănau leit. Mai ales atunci când le vedeai transformate în fum!