Părintele Sofian - Duhovnicul

Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la naşterea părintelui Sofian Boghiu şi 10 ani de la trecerea sa la Domnul.

Părintele Sofian a fost, întâi de toate, un monah desăvârşit. Toată viaţa a trăit în smerenie şi ascultare. Am cunoscut îndeaproape duhul lui de supunere faţă de ierarhul său. A fost milostiv, toată agoniseala o împărţea săracilor care îl aşteptau zilnic în curtea Mănăstirii Antim. A fost un monah nevoitor şi rugător. Cunoaştem experienţele sale din perioada Rugului aprins. Nu a mărturisit niciodată că ar fi avut darul rugăciunii neîncetate, dar sunt indicii că avea rugăciunea: La rugăciune, eu nu ţin seamă de bătăile inimii, de o sincronizare a lor, ci sunt atent la cuvintele rugăciunii, ca fiecare cuvânt din rugăciune să cadă pe locul inimii. Dar dacă de un an şi ceva vă rugaţi aşa şi aveţi bucurii duhovniceşti, rugaţi-vă în continuare cum v-aţi rugat până acum. Vă socotesc fericit dacă puteţi avea două-trei ore pe zi pentru sfânta rugăciune, scria unui monah. "Din această ştiinţă şi lucrare a rugăciunii neîncetate s-a hrănit iscusinţa sa de duhovnic, revărsată asupra fiilor săi sufleteşti în intimitatea spovedaniei, sau de la amvon, sau prin poveţele ziditoare de suflet", observa academician Virgil Cândea, unul dintre fiii săi duhovniceşti.

A iubit Sfântul Altar şi Dumnezeiasca Liturghie. Chipul părintelui Sofian slujind Dumnezeiasca Liturghie, glasul său blând, firesc rugător, cu simţul muzicii bisericeşti, mângâie încă amintirea celor care l-au cunoscut.

A fost un neobosit predicator. Deşi, datorită duhului său smerit, predica sa nu era spectaculoasă, era însă cuceritoare şi cu multă putere. Ca şi scrisul, cuvântul lui era măsurat, ordonat, în fraze scurte, fără abuz de epitete, deşi păstra uşor miresmele graiului moldovenesc. Rostirea era una consecvent mărturisitoare. De aici şi puterea cuvântului său. Dacă ar fi trăit într-o altă epocă, ar fi şi scris mai mult. După 1989 i-a fost tipărită teza de licenţă, "Chipul Mântuitorului în iconografie" (2001) şi lucrarea "Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinţilor", apărută postum, în 2005. Pentru aceasta s-a ostenit foarte mult, reuşind să publice pentru prima dată în facsimil cunoscutul manuscris al Sfântului Antim, "Chipurile Vechiului şi Noului Legământ", aflat într-o bibliotecă din afara graniţelor ţării.

Părintele Sofian a fost şi pictor bisericesc. A pictat şi restaurat multe biserici. Pictura bisericească a constituit un capitol asumat continuu de părintele. În jurnalul său descrie pictarea primei biserici, cea din Pipirig, apoi a bisericii Mănăstirii Negru Vodă, a bisericii Mănăstirii Dealu, sau a celor două biserici din Liban. Pe crucea mormântului a aşezat el însuşi o fotografie cu dânsul ţinând în mână pensula şi culorile.

Dar componenta principală a slujirii sale preoţeşti a fost, fără îndoială, aceea de părinte duhovnicesc. Părintele Sofian a fost un părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului. Nu spovedea pur şi simplu, ci îşi asuma paternitatea duhovnicească pentru fiii săi duhovniceşti. Odată ajuns sub epitrahilul părintelui, rămâneai pentru totdeauna. "L-am avut duhovnic 40 de ani, scrie cineva… Mi-e dor de drumul acela, de locul acela. Aştept să mă întâlnesc cu el. Mă rog pentru el în fiecare zi. Aşa mi-e dor de el!… Mult m-a ajutat în viaţă… A fost un sfânt. A fost un om al lui Dumnezeu! Mă rog lui Dumnezeu să-l numere printre sfinţi." Era blând şi tare înţelegător cu neputinţele oamenilor. Era aspru doar cu judecata aproapelui. Spunea: "Să nu osândiţi pe nimeni, niciodată, chiar dacă îl veţi vedea greşind. Îl puteţi sfătui direct să nu facă respectiva abatere şi să vă rugaţi pentru el".

Popularitatea de care se bucura părintele Sofian ca duhovnic se datora, fără îndoială, intuiţiei credincioşilor că acesta era aproape de Dumnezeu, că prin el vorbea Dumnezeu Însuşi. Nici culturii sale teologice, care exista, dar nu era afişată, nici atracţiei care ar fi putut decurge din vreo vrednicie bisericească şi cu atât mai puţin deţinerii vreunei ştiinţe speciale a spoveditului, deşi avea o bogată experienţă. Nu era nimic spectaculos în prestaţia sa de duhovnic. Eram însă toţi purtaţi spre el de încredinţarea că printr-însul ne apropiem tainic de Dumnezeu. Erau şi semne exterioare care pledau pentru aceasta: curăţia şi sfinţenia vieţii lui, credincioşia lui faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica lui Hristos, dragostea, bunătatea şi jertfelnicia, delicateţea, răbdarea fără margini... Dar ne atrăgea la părintele Sofian simţul că era purtător al duhului dumnezeiesc, după care tânjim toţi.