Pe lângă fântâna lui Iacov

Poate că cea mai vi­zi­­bilă tendinţă a su­fletului omenesc, iar aceasta se î­n­tâm­­­plă mai cu seamă în vre­mu­­­rile moderne, este aceea spre cunoaştere. Şi când fac a­ceas­tă afirmaţie nu am în min­te numai ceea ce în general numim a fi un demers ştiinţific, nici chiar atracţia de a afla şi de a vedea fapte de cultură locală sau universală. Mă gândesc la fap­tul că inclusiv lecturarea Scrip­turii este animată de o sete după descifrarea mesajului mereu actual al cuvintelor dum­nezeieşti, de descoperirea de noi şi noi sensuri ascunse în tex­tul biblic. Şi cu toate acestea, ce ne poate oferi cu­noaş­te­rea Scripturilor? Care este sensul adânc al acestei cărţi inspirate? O întrebare simplă, care se poate ivi spontan şi pe care ne-o poate adresa orice om, fie şi numai dintr-o simplă curiozi­ta­te. Şi, vrând să oferim un răs­puns cât mai convingător, sim­ţim că deodată ceea ce pă­rea clar şi de la sine înţeles de­vi­ne greu, de neexprimat şi com­p­licat. Ce fel să ne cons­tru­im discursul? La ce comentariu scripturistic să recurgem ca să ne putem face cât mai bine în­ţe­leşi? Acum aş îndrăzni să răs­pund că la nici unul! De ce? Pen­tru că aceste comentarii (cel puţin cele ale Sfinţilor Pă­rinţi) nu au fost scrise în pri­mul rând pentru a fi memorate sau studiate, ci pentru un lucru mult mai înalt şi mai de preţ, a­nu­me pentru a ne învăţa cum să dobândim harul Duhului Sfânt. Inclusiv Scripturile nu sunt date omului decât după ico­nomie, căci „ar fi trebuit să n-a­vem nevoie de ajutorul Sfin­te­lor Scripturi, încât harul Du­hu­lui Sfânt să fi ţinut locul Scrip­turilor în sufletele noastre“, spune cel mai mare exeget al Scripturii din istoria Bi­se­ri­cii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia I la Matei. Dar şi Sfân­tul Maxim Mărturisitorul tâl­cuieşte convorbirea de la fân­tâna lui Iacov dintre Hristos şi femeia samarineancă - de ca­re facem pomenire în această du­minică şi al cărei conţinut îl cu­noaştem cu toţii -, într-un mod neaşteptat, a fi mai mult de­cât un dialog despre cu­noaş­te­re şi tradiţii veterotestamen­ta­re. „Fântâna lui Iacov este Scrip­tura; apa e cunoştinţa din Scrip­tură; adâncimea fântânii, în­ţe­lesul greu de atins al tai­ne­lor Scripturii. Găleata e eru­di­ţia în tâlcuirea cuvântului dum­nezeiesc al Scripturii, pe ca­re nu o avea Mântuitorul, fiind însuşi Cuvântul şi netrebu­ind să dea celor credincioşi o cu­noştinţă adunată prin în­vă­ţă­tură şi studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înţelep­ciu­­nea cea necontenit ţâşnitoa­re... Căci găleata, adică eru­di­ţia, scoate o foarte mică parte din cunoştinţă, lăsând întregul ne­atins, întrucât acela nu poa­te fi cuprins de nici un cuvânt. Dar cunoştinţa după har cu­prin­­de toată înţelepciunea câtă e îngăduită oamenilor, fără stu­diu, ţâşnind în chip variat, po­trivit cu trebuinţele“ (Răs­pun­suri către Talasie, 41). Po­tri­­vit erminiei Sfântului Ma­xim la această pericopă, putem con­stata că, dincolo de sensul li­teral al dialogului de la fântâ­na lui Iacov între altele despre a­devărata închinare şi primire a lui Mesia ca Mântuitor, se mai află un sens duhovnicesc, ca­re subliniază faptul că ade­vă­rul cel mai profund al Scrip­tu­rii se cunoaşte numai prin Per­soana lui Iisus Hristos, în ca­litatea Sa de Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu, prin care s-au şi scris Scripturile, iar aceasta se întâmplă „fără studiu“, ţine să precizeze Sfântul Maxim, şi prin povăţuirea venită de la ha­rul Duhului Sfânt, cum spune Sfân­tul Ioan Gură de Aur. A­cest lucru este cu atât mai im­por­­tant astăzi, am putea spu­ne, când de multe ori studiile bi­blice, mai ales în spaţiile e­te­ro­doxe, devin construcţii ştiin­ţi­fi­ce, exclusiv omeneşti, care fac din interpretarea Scripturii un scop în sine intelectual, explicit sau implicit. Se poate observa în aceste producţii ale spiritului omenesc predispunerea spre o disecare aproape obsesivă a ver­setelor şi a termenilor până în cele mai mici detalii, silabe şi rădăcini lingvistice în cău­ta­rea unei explicaţii cât mai con­vin­gătoare a textului. Iar prin a­ceste eforturi exegetice se su­ge­­rează ideea, destul de pă­gu­bi­­­toare de altfel, că „ceva“ e­sen­ţi­al sau cel puţin demn de cu­nos­cut a rămas încă nedes­co­pe­rit în Evanghelie! Însă din a­cest demers nu este omis oare toc­mai acel lucru care nu se ve­d­e la disecţie, anume realitatea ne­creată, dumnezeiască, care stă la temelia textului evan­ghe­lic? Nu cumva tocmai di­men­siunea de cale spre Hristos a Scripturii, Singurul care, pe lân­gă mântuire, ne poate dărui şi cunoaşterea înţelepciunii în­tre­gii Scripturi, aşa cum am vă­zut mai sus în tâlcuirea Sfân­tului Maxim, este pierdută din vedere, tocmai pentru că nu se vede, dar asupra căreia ne-au prevenit de multă vreme Sfin­ţii Părinţi? Făcând o paralelă cu un domeniu mai „omenesc“, îmi amintesc de remarca u­nui prieten însetat de cu­noaş­te­re în domeniul ştiinţei biologiei şi care mi-a mărturisit în­tr-un mod foarte sugestiv, ui­min­­du-mă: „După ce am citit ce­le mai importante studii din cer­cetarea internaţională în do­me­niul biologiei, mi-am dat sea­ma ca în fapt biologia se o­cu­­pă cu studierea multitudinii de manifestări ale vieţii, dar nu poa­te afla şi nici spune ce este via­ţa“.

Oricum, acestea sunt doar niş­te simple reflecţii „neştiin­ţi­fi­ce“ pe marginea Scripturii, pe ca­re le închei parafrazându-l pe Sfântul Serafim de Sarov, ca­­re spunea că scopul vieţii creş­­tine este dobândirea Sfân­tu­­lui Duh. Tot astfel s-ar putea spu­­ne fără îndoială că scopul Sfin­tei Scripturi este Hristos În­suşi, adică părtăşia cu Cu­vân­tul cel veşnic al lui Dum­nezeu, la modul cel mai real cu pu­tinţă, aşa cum chiar Hristos i-a descoperit astăzi femeii sa­ma­rinence, într-un dialog, la mar­ginea fântânii lui Iacov, ce se dorea la început a fi doar u­nul gnoseologic.