Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Pe picioroange

Pe picioroange

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 23 Oct, 2020

Te-am dus peste tot! Și te-am ajutat, ridicân­du-ne pe vârfuri, să poți crede c-ai atins cerul cu mâna. Acum lasă-ne și pe noi să ne bucurăm de libertate! îmi spuneau picioarele când se apropia vara.

 Le lăsam. Ceea ce însemna să umblu mai mult desculț decât în­călțat.

Doamne, ce se mai bucurau când simțeau atingerea fierbinte a țărânei! Era ca și cum, în loc de pantofii cu care mergeam la școală, purtam în picioare chiar drumul pe care mă aflam sau chiar câmpul pe care ne luam la întrecere cu sperietorile de ciori și cu vântul sau chiar iarba căreia îi sfâșiam dimineața cămășuța subțire de rouă.

Ele ședeau de vorbă atunci cu pământul. Își spunea tot felul de lucruri, pe care nu mă oboseam să le înțeleg. Mie îmi plăcea să stau de vorbă cu cerul, așa că trăgeam cu urechea mai mult la ce spunea el. Mai ales când spunea câte-o ploaie! Se băgau și picioarele în vorbă atunci, încălțându-se cu ploaia. Cu toată ploaia care cădea peste curtea noastră.

Până și de ghimpii ce-mi năpădeau tălpile păreau să se bucure. Mai puțin seara, când mă întorceam acasă, și mama mi-i scotea, înainte de culcare, cu acul. Dacă se uita cineva pe geam, ar fi zis că îmi coase tălpile, când, de fapt, ea îmi descosea de pe ele drumurile pe care umblasem peste zi. Erau atât de multe, încât n-ar fi încăput cu mine în pat. Plus că ar fi făcut să-mi atârne somnul greu.

 Ori de câte ori le împungea mama cu acul, picioarele simțeau nevoia să țipe, dar nu scoteau nici un sunet. Sufereau în tăcere. Și sufeream și eu odată cu ele. După care adormeam, ridicându-mă cu pat cu tot de la pământ, ba chiar și cu odaia în care era patul, ba chiar și cu casa în care era odaia, ba chiar și cu satul în care se găsea casa, până sus, aproape de stele, adică până unde ajungeau visele mele.

În timp ce visam, aveam foarte mare grijă ca picioarele să nu se încalțe nici măcar în glumă cu cerul, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată, pentru că numai la asta nu le stătea lor mintea, dormeau, până se crăpa de ziuă, duse!

Când venea frigul, le vedeam cum se întristează dintr-odată. Trebuia să mă încalț iarăși cu pantofii. Se ducea pe apa sâmbetei libertatea lor. A noastră, mai precis. Dar nu de tot. Pentru că, în unele nopți, visam că din ghimpii pe care-i aveam în tălpi creșteau ditamai salcâmii. Câte unul din fiecare picior, astfel că, a doua zi, urma să merg la școală pe cele mai înalte picioroange din lume. Și că picioroangele astea se umpleau mai apoi de flori și de frunze. Eram singurul, din tot satul, poate chiar din toată lumea, care avea salcâmi în loc de picioare. Salcâmi înfloriți, cu care mă duceam în vis la școală. Și, uneori, chiar și în realitate!