Pietrarul cel vesel

Scopul pentru care te osteneşti în viaţă îţi influenţează puternic determinarea cu care porneşti la lucru. Atunci când nu găseşti un rost pentru care munceşti, trăieşti sau acţionezi, sub orice formă s-ar întâmpla aceasta, existenţa e ceva pe care o înduri, nu un lucru de care să te bucuri.

O povestire a lui Charles Péguy, poet şi eseist francez din secolul trecut, prezintă un om din Evul Mediu care mergea pe jos până la Chartres, oraşul unde se află o vestită catedrală.

În drumul lui, acesta a întâlnit pe cineva care făcea una din meseriile cele mai grele: era spărgător în piatră.

-Trăiesc ca un câine, i-a spus pietrarul pelerinului. Bătut de ploi, de vânt, de grindină, de soare, fac o muncă istovitoare şi prost plătită. Viaţa mea nu preţuieşte nici cât o ceapă degerată. Nici nu merită să fie numită viaţă.

Ceva mai departe, acelaşi om întâlneşte un alt muncitor care avea aceeaşi muncă, cioplea piatră. Dar el vedea lucrurile cu totul altfel.

-Da, e o muncă grea, i-a spus el, dar cel puţin am de lucru, pot să-mi hrănesc nevasta şi copiii. Apoi, trăiesc în aer liber, văd lumea care trece, nu mă plâng.  Alţii o duc mai rău decât mine.

În fine, după ce a mai mers o bună bucată de drum, omul din poveste a întâlnit un al treilea pietrar care era foarte bucuros. Lumina de pe chipul lui nu te făcea să crezi că spărgea piatră. Şi totuşi, asta era munca lui. Întrebat cum de e aşa vesel, în ciuda lucrului greu pe care-l are de săvârşit, pietrarul l-a privit în ochi pe omul curios şi i-a spus: „Pietrele pe care eu le cioplesc vor folosi la zidirea unei catedrale. De aceea sunt aşa de voios“.