Plânsul după Dumnezeu

În colecția de apoftegme dedicate Avvei Pimen în Patericul Egiptean există două povestiri foarte asemănătoare (26 și 72). În ambele ni se descrie o scenă în care o femeie plânge cu disperare lângă un mormânt. Pimen zice: „De-ar veni toate desfătările lumii, tot n-ar întoarce sufletul acestei femei de la plâns. La fel și călugărul, trebuie să aibă mereu plânsul cu sine” (26) sau „Dacă un om nu-și omoară toate dorințele cărnii și nu dobândește plânsul acesta, nu poate deveni călugăr. Toată viața și mintea acestei femei stau în plâns” (72).

Aceste povestiri sunt astăzi mai de neînțeles decât niciodată. Cultura dominantă este una a spectacolului, a bunei dispoziții și a plăcerilor, o cultură a superficia­lității sistematice, organizată în jurul centralității sinelui. Să înțe­legi afirmații precum cea de mai sus, a Avvei Pimen, presupune să operezi o schimbare de perspectivă, să te descentrezi, să ieși din tine însuți. Când ai reușit să faci asta, începe treptat să se creeze o deschidere spre o nouă ierarhie a valorilor.

Imaginea femeii care plânge la mormânt este o foarte puternică, izbitoare chiar metaforă a dorului după Dumnezeu. Poți plânge neconsolat doar după ceea ce iubești din adâncul ființei tale, fără rest și fără ezitare. Pentru un călugăr adevărat, în vârful scării valorilor Se găsește Dumnezeu, pentru care îl mistuie o iubire devoratoare. Această dragoste modifică totul. Așa cum pentru un îndrăgostit lumea arată cu totul diferit decât pentru ceilalți, tot așa și pentru cel care Îl iubește pe Dumnezeu. Lumea cu toate ale sale își pierde puterea de fascinație, pălește și se rarefiază în inima aprinsă de dragostea pentru Domnul. Toată viața și mintea sunt învăluite de această dragoste, care te rănește. Rana iubirii de Dumnezeu este conștiința distanței, a nevredniciei și a puțină­tă­ții noastre.

Ca tot ce ține de viața în duh și plânsul acesta este un dar al lui Dumnezeu. Nimic mai străin de el decât plânsul psihic, care poate fi, în anumite situații, chiar pătimaș, născut din cine știe ce formă de mândrie subtilă. Fiind un dar al Domnului, starea aceasta nu poate fi determinată exclusiv de noi. De noi ține doar măsura în care ne pregătim pentru primirea acestui dar, dacă Domnul ni-l trimite.