Portiță spre cer

Era o portiță spre cer chiar deasupra patului în care dormeam. Îi ziceam icoană. Mama ținea candela aprinsă sub ea ca să-i fie lui Dumnezeu mai ușor să ne găsească atunci când îi trecea prin minte un astfel de gând. Și-i trecea. Aproape la fel de des cum îmi trecea mie gândul de a mă strecura prin portița aceea în cer. Cel mai mult îmi plăcea să fac asta iarna, când se însera și când mama ieșea pe furiș din casă și începea să dea cu var pe afară.

Dimineața erau toate acoperișurile caselor albe. Și erau albe și drumurile. Îndeosebi cel pe care îl vedeam pe bunicul venind din satul de dincolo de pădure. Era la fel de alb ca drumul și el. Cum de puteam să-l văd, nu știu. Poate fiindcă mă uitam după el de sus, din cer, de unde mă întorceam mereu cu un vis pe care-l visam înainte să se crape de ziuă. Cel mai frumos vis era despre ninsoare, când credeam că văruiește mama prin sat și prin lumea din preajma satului. Din lumea aceasta, care era toată lumea pe atunci, venea bunicul meu de zăpadă. Ar fi fost normal să-l văd căzând din cer, căci de acolo venea zăpada, în afară de cea din care era făcut el. D-asta o și zbugheam seara prin portița de deasupra capului, ca să fiu sigur că vine zăpada, și că vine și bunicul.

O întrebam pe mama, înainte să pun capul pe pernă, dacă o să mai pot urca în cer prin icoană și când o să mă fac mare. Sigur c-o să poți, îmi răspundea ea. Încape Dumnezeu, care e mai mare decât toți oamenii de pe pământ la un loc, atunci când vine la noi. Nu l-am auzit niciodată să se plângă de asta, și tu?

Nu mă plâng nici eu, mamă, spuneam rușinat. Mă temeam ca nu cumva...

Ce?, auzeam viscolul întrebându-mă din prag. Ca nu cumva să cad din vis în realitate, și să nu mai ningă, iar drumul pe care vine bunicul să nu mai fie. Și să nu mai fie nici bunicul pe drum.

Se auzeau lemnele arzând în sobă. Uleiul din candelă ardea și el sub icoană.

Doamne, ce frumos era pe pământ! Aproape la fel de frumos ca în cer!

Era iarnă și eu priveam de sus din icoană cum bunicul meu de zăpadă venea prin zăpadă întruna. Nu se oprea nici o clipă din venit. Și nu se oprea nici ninsoarea. Numai să nu cad în realitate din vis, ziceam. Mai am până să mă satur de privit. N-o să mă satur poate niciodată!