Vocaţie de ctitor

Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 30 Ianuarie 2008

În timpul Sfintei Liturghii, la Miezonoptică, Utrenie, Vecernie şi la alte slujbe ale Bisericii ne rugăm stăruitor pentru „fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori“ ai bisericii respective. Cerem de la Dumnezeu, cler şi popor, mila cea nesfârşită a Celui Care domneşte peste Heruvimi şi Serafimi, Care aşază întru Împărăţia Sa „pe cei care iubesc podoaba casei Sale“.

De ce oare ctitorii sunt pomeniţi cu atâta evlavie de către Biserică? Pentru că au uitat de ei şi s-au pus în stare de jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Uneori au dăruit tot ce au avut: arginţi, pământuri, odoare scumpe. Alteori, alături de acestea, chiar viaţa lor, preferând să moară decât să-şi părăsească dreapta învăţătură şi veşmântul luminos al Sfântului Botez.

Ctitori n-au existat doar în vremurile ce au apus. E drept că atunci, cu ani în urmă, noţiunea definea puţine persoane, dar numai pe acelea care îl meritau. în vremurile noastre, termenul are o conotaţie mai largă. Pe lângă ctitorii fondatori ai unei biserici, mănăstiri ori instituţii eclesiale, primesc acest titlu şi oamenii care ajută, după puterea lor, la zidirea unui lăcaş de închinare. Diferenţa dintre cele două categorii de ctitori se observă uşor.

A făcut din mănăstire o poartă către veşnica împărăţie

În drumurile mele mai vechi ori mai recente am poposit adeseori la Mănăstirea Agapia. O mănăstire a iubirii desăvârşite pentru Dumnezeu, aşa cum îi spune şi numele provenit din grecescul „agapi“. Ce nume ar fi oare mai frumos decât acesta pentru o comunitate care-L caută mereu pe Dumnezeu? Căutarea monahilor se împleteşte în nevoinţa lor cu această iubire a lui Dumnezeu pe de o parte, dar şi cu iubirea lor înălţată către Ceruri.

În anii â80, Mănăstirea Agapia avea o obşte numeroasă. O mare parte din călugăriţe erau bătrâne şi suferinde. În aceşti 20 de ani s-au mutat în veşnicie, cred, aproape 200 de suflete. Vrednica stareţă Eustochia s-a mutat şi ea, destul de timpuriu, în ceata călugăriţelor din Ceruri. A urmat apoi stăreţia scurtă a stavroforei Macrina Toderuţ, o smerită rugătoare şi veche ostenitoare a Agapiei. De prin 1994, la cârma acestei corăbii a fost aşezată stavrofora Olimpiada Chiriac. Crescută în duhul filocalic al locului, obişnuită cu pravila Ceaslovului şi cu ascultarea desăvârşită, maica Olimpiada şi-a făcut din mănăstire o poartă către veşnica împărăţie şi a trecut prin această poartă în fiecare zi cu aceeaşi strălucire, aşa cum mergeau de demult fecioarele la Templu, ca să-I slujească Domnului.

Un spaţiu desprins de lumea agitată a veacului acestuia

Când eram student la Bucureşti, priveam cu admiraţie către cele două călugăriţe ale Agapiei care-şi făceau în acelaşi timp studiile teologice: monahiile Olimpiada şi Magdalena. Cea din urmă mi-a fost colegă de an. Niciodată nu plecau la examene fără să-şi împlinească pravila. Nu iroseau timpul cu vorbe aruncate în vânt şi nu permiteau grăirile pe la colţuri. Şi din acest motiv apropierea de ele se făcea atunci, cum se face şi acum, cu respectul cuvenit şi chiar cu ruşinare cuviincioasă, în cel mai bun sens al cuvântului.

În anii stăreţiei la Agapia, stavrofora Olimpiada şi-a descoperit vocaţia de ctitor. Aceasta nu-i singura ei calitate, dar străluceşte ca un diamant între nestemate şi adaugă, cu darul lui Dumnezeu, strălucire mănăstirii sale.

Dacă privim în urmă cu 13-14 ani, ne vom aduce aminte de starea „jalnică“ în care se afla biserica cea mare, ocrotită de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aproape 10 ani s-a lucrat pentru a putea fi salvată. Mai uşor ar fi fost dacă s-ar fi construit din temelii una nouă. Au trecut greutăţile şantierului, încercările, amânările specialiştilor şi meseriaşilor. După ce s-au desfăcut schelele din interior şi exterior, biserica Agapiei s-a descoperit în strălucirea razelor soarelui ca şi cum ar fi fost nouă, gata pentru târnosire. Lucrările n-au fost doar de suprafaţă. S-au întărit fundaţiile, s-a făcut un dren care să colecteze apele din zonă, s-a consolidat turla şi zidurile de jur-împrejur. În interior s-a restaurat pictura lui Grigorescu, redându-i-se culoarea inegalabilă, acoperită de fum şi de trecerea anilor.

În acest răstimp, călugăriţele Agapiei au sporit rugăciunile şi truda. În liniştea atelierelor s-au brodat acoperăminte pentru ziua apropiată a resfinţirii, s-au lucrat covoare cu modele de rară frumuseţe, rucodelii care vin din istorie şi care se întâlnesc atât de rar în lumea noastră. La Agapia Veche s-a pictat biserica, s-a resfinţit, s-a amenajat paraclisul, care a primit şi el binecuvântarea arhierească. Satul călugăriţelor a început să fie restaurat, păstrându-se vechiul amplasament şi arhitectura aparte a chiliilor monahale. Când intri într-o astfel de casă ai impresia că te afli într-un spaţiu desprins de lumea agitată a veacului acestuia. Odăile modeste te fac să te gândeşti la cât suntem de mici, bieţi trecători printre valurile potrivnice ale acestei vieţi. Or, în aceste chilii înnoite, te simţi la adăpost, ocrotit de icoane vechi şi de rugăciunile smerite care s-au şoptit între zidurile lor. Dacă firma care a încheiat contractul pentru repararea caselor monahale şi-ar fi respectat termenul, aveam astăzi, restaurat în întregime, cel mai frumos sat din părţile locului şi poate din ţară. Gândul acesta rămâne însă în atenţia stareţei Olimpiada şi a Consiliului mănăstirii.

Strădaniile monahiilor ţintesc veşnicia

Strădaniile acestea remarcabile şi altele asemenea lor au fost, în ultima vreme, tulburate de atitudinea „josnică“ a unor persoane care nu înţeleg că Agapia este un spaţiu sacru. El, spaţiul acesta, aparţine lui Dumnezeu, Căruia I-a fost afierosit de fericiţii ctitori în urmă cu sute de ani.

Un astfel de loc trebuie să rămână cu destinaţia lui. Cine îndrăzneşte să se aşeze samavolnic într-un astfel de spaţiu devine potrivnic lui Dumnezeu, îşi pierde liniştea nu numai aici, dar şi dincolo...

Din păcate, mănăstirea a avut şi astfel de încercări. Pe proprietatea ei, prin felurite mijloace, s-au găsit forme de construcţii ilegale, amplasate în zona de protecţie a unui monument celebru al României şi al lumii.

Apărând mănăstirea, proprietăţile şi istoria ei, stareţa Olimpiada s-a aşezat în stare de jertfă. Târâtă prin tribunele, cu procese care au umilit mănăstirea, stareţa Olimpiada şi-a păstrat demnitatea, oferind un exemplu tulburător de iubire pentru Casa lui Dumnezeu. În bisericile mănăstirii s-au făcut privegheri de toată noaptea, iar Ceasloavele şi Psaltirile au foşnit mereu în toate chiliile mănăstireşti. Jurnalişti grăbiţi au scris împotriva mănăstirii, iar canalele media au pus în circulaţie imagini lipsite de adevăr şi presărate cu venin, interese şi neiubire de Dumnezeu. Greu le va fi în ziua aceea celor care au făcut aşa ceva.

Mănăstirea Agapia, stareţa şi soborul ei caută lumina şi dreptatea lui Dumnezeu. Strădaniile stareţei şi ale soborului nu sunt comune cu ale oamenilor din lumea aceasta. Ele, strădaniile monahiilor, ţintesc veşnicia. Aşa cum sunt şi ctitoriile mai vechi şi mai noi ale Agapiei. Toate, făcute pentru Ceruri. Pentru împărăţia lui Dumnezeu.