Cărarea către altarul românesc din Pustiul Iordanului

Zilele Sfântului și Marelui Post ne prilejuiesc purtarea gândului prin Pus­tiul Iordanului, unde s-a înălțat un altar românesc.

Istoria Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” începe odată cu hotărârea Guvernului palestinian, la începutul anului 1931, de a împărți în parcele de câte 10 dumane (10.000 mp) terenul de pe malul drept al râului Iordan, pentru a-l oferi comunităților religioase care, în cel mult doi ani, ar putea construi un aşezământ bisericesc.

În acest sens, ieromonahul Gherasim Luca, în calitate de delegat al Patriarhiei Române în Palestina, a depus o solicitare în numele comunităţii româneşti. În urma unui schimb epistolar în care își lămurea intenția și se apăra de învinovățirile aduse, a primit binecuvântarea Patriarhului Miron de a achiziţiona terenul, cu condiția ca actul de cumpărare să fie întocmit în numele Patriarhiei Române, iar toate demersurile să se facă sub directa supraveghere a consulului român la Ieru­salim.

Promisiunea scrisă a ieromonahului Gherasim era ca, după obține­rea contractului, terenul „să fie primit ca danie din partea mea Patriar­hiei din București, dar cât voi trăi pe acest pământ să pot avea şi eu cul­cuşul meu nesupărat, totodată şi fraţii în Domnul care s-ar hotărî la o viaţă cu mine... Dacă s-ar putea să avem binecuvântarea să ne facem şi un mic paraclis pentru a ne face pravila călugărească...”. Actul de dobândire a terenului poartă data de 3 ianuarie 1933, iar principala clauză prevede construirea pe acel loc, în cel mult doi ani, a unui lăcaș de cult. În caz contrar, locul se pierdea.

După cumpărarea terenului, Gherasim Luca a ridicat o chilie cu pivniţă, a săpat o fântână și a împrejmuit suprafața, plantând câțiva pomi. Dorea să construiască mai multe chilii, iar alături de ele un mic paraclis și, în același timp, să extindă plantaţia de pomi fructiferi. În aceste împrejurări, Consiliul Central Bisericesc l-a delegat pe arhimandritul Mina Prodan din Mănăstirea Neamţ să meargă în Palestina şi să se intereseze de adunarea fondurilor necesare pentru lucrări. La fața locului, acesta a constatat că protosinghelul Gherasim Luca a „ridicat o chilie cu două încăperi din beton, cu temelie de un metru în jos, are doi ucenici săraci, care şi-au făcut acolo două chilii din lemn”.

Un alt monah vieţuitor la Schitul românesc de la Iordan a fost ierodiaconul Veniamin Trifan, originar din ţinutul Putnei, cu metania la Schitul Muşinoaele. Din banii personali a plătit construirea unei case cu etaj, două camere, bucătărie şi verandă, cu terasă. Tot el a cumpărat un motor şi o pompă de apă pentru irigarea grădinii, o cabină din beton pentru motor, 600 metri lineari ţeavă de fier, de 4 ţoli, prin care se alimenta schitul cu apă şi se iriga grădina, poarta de intrare în curte şi un podeţ de beton la poartă, precum și o cisternă subterană pentru apă potabilă. În 1968, ierodiaconul Veniamin Trifan a donat Schitului românesc de la Iordan toate construc­țiile ridicate acolo.

Problema delicată a fost înălțarea unui lăcaș de cult, fapt pe care l-a menționat și consulul Marcu Beza în corespondența adresată Patriarhului Miron.

În 1935, când s-a hotărât punerea pietrei de temelie a bisericii de la Iordan, Patriarhul Miron a solicitat Patriarhiei Ierusalimului să desemneze un arhiereu care să oficieze slujba. Patriarhia Ierusalimului nu a aprobat cererea, invocând faptul că nu s-a obținut permisiunea canonică de a ridica un lăcaș de cult la Iordan.

Consulul Marcu Beza i-a invitat pe toţi românii din Ierusalim pe malurile Iordanului, unde a avut loc o slujbă oficiată de protosinghelii Damaschin Trofin și Gherasim Luca, amândoi cu metania la Mănăstirea Neamț, împreună cu ieromonahul Fotie Petrescu.

Punerea propriu-zisă a pietrei de temelie, după rânduiala bisericească, a avut loc la 25 aprilie 1935, când un grup de 150 de pelerini români au participat la slujba oficiată de Episcopul Romanului Lucian Triteanu, pelerin în acele zile prin Țara Sfântă.

Lucrările au început imediat, fiind executate de firma arhitectului Andoni Baramki după planul arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet, contra sumei de 1.200 de lire palestiniene, potrivit devizului. La sfâr­șitul anului 1935, biserica era gata, iar în 1936 avea să fie realizată și ca­ta­peteasma de către sculptorul Anghel Dima, icoanele fiind pictate de Dimitrie Belizarie. Mai rămăsese de executat pictura şi de confecţionat mobilierul. Abia în 1966 s-a încheiat contractul cu pictorul Gh. Vânătoru, care a început lucrările în 1968, terminându-le în luna august a ace­lu­iași an.

Între timp, în 1937, Patriarhul Mi­ron reluase corespondența în vederea obținerii binecuvântării din partea Patriarhiei Ierusalimului. În 1951, Patriarhul Justinian a intervenit la rândul său pe lângă Patriarhia Ierusalimului în vederea sfințirii paraclisului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan.

Protosinghelul Gherasim Luca a rămas în activitate până în anul 1956, când a lăsat bunurile schitului în seama schimonahului Juvenalie Străinul, călugăr român din Sfântul Munte Athos.

Acesta a solicitat Patriarhului Justinian, în 1957, un act de recunoaştere a calităţii sale de îngrijitor al schitului de la Iordan şi, totodată, şi-a arătat nemulţumirea că nu poate sluji, pentru că nu este hirotonit ieromonah, iar biserica schitului nu este târnosită.

Studiind atitudinea autorităților bisericești din Țara Sfântă cu privire la instalarea unui slujitor român la Iordan, arhimandritul Lucian Florea ra­porta, la data de 6 septembrie 1965: „Patriarhia Ierusalimului ar fi dispusă să-l hirotonească pe călugărul Juvenalie pe seama schitului, dar să nu i se dea titlul de egumen, pe care-l deţin numai conducătorii mă­năstirilor mari”. Patriarhia Ieru­sa­limului nu socotea biserica de la Iordan mănăstire, „deoarece aşezarea e prea mică...”.

În iunie 1967, a izbucnit conflictul armat dintre Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria; în urma victoriei militare asupra coaliţiei arabe, biserica românească de la Iordan ajunge pe teritoriul statului Israel, linia de demarcaţie a frontierei dintre Iordania şi Israel aflându-se la o distanţă de vreo 500 m depărtare.

În aceste condiții, schimonahul Juvenalie a revenit în țară pentru a-şi „vizita rudele şi a lua contact cu viaţa mănăstirească din România”. Patriarhul Justinian a aprobat hirotonia sa întru ieromonah și a dispus eliberarea unei adeverințe spre a-i servi la nevoie, în care se pre­cizează: „Cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Justinian de pe temeiul nr. 12046/1968, schimonahul Juvenalie a fost hirotonit ierodiacon la 6 august 1968 în biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, iar ieromonah la 11 august 1968 în Catedrala Sfintei Patriarhii, când a fost hirotesit şi duhovnic. Hirotonia întru ierodiacon şi ieromonah şi hirotesia în duhovnic au fost săvârşite de Episcopul Visarion Ploieşteanul, vicar-patriarhal”.

Reîntors la Iordan, ieroschimonahul Juvenalie Străinul nu a fost recunoscut, pentru că „a plecat în ţară fără a cere binecuvântarea Patriarhiei Ierusalimului şi mai ales că a fost hirotonit preot fără consim­ţă­mântul Patriarhiei Ierusalimului”. În ciuda insistențelor Patriarhului Justinian, răspunsul rămânea ace­lași: „numitul ieromonah nu poate fi primit de noi, pentru că noi nu cunoaştem o mănăstire românească situată la râul Iordanului”.

Între timp, pe valea Iordanului, confruntările armate dintre trupele israeliene şi cele iordaniene s-au intensificat, făcând vieţuirea monahală aproape imposibilă. Arhimandritul Lucian Florea le-a retras pe cele două călugăriţe de la schitul românesc - Ermionia Dinescu şi Irina Iordache - la Ierihon. Ieroschimona­hul Juvenalie a rămas singur, cu toate riscurile, având grijă de bunurile schitului, în timp ce toţi ceilalţi monahi de la bisericile din jur şi-au părăsit aşezările.

Spre a-l ajuta pe ieroschimonahul Juvenalie, a fost trimis din ţară iero­monahul Damian Stogu, care a ajuns acolo în ziua de 10 mai 1970. Peste două luni, însă, ieroschimonahul Juvenalie i-a scris Patriarhului Justinian că „situaţia de la Iordan s-a înrăutăţit, moartea văzând-o cu ochii de multe ori, m-a cuprins frica şi groaza, încât nu mai pot să vieţuiesc la Iordan”. Astfel, ieromonahul Damian Stogu de la schitul românesc a rămas, pentru scurt timp, singurul viețuitor pe toată valea Iordanului.

Ieromonahul Damian avea o afecţiune auditivă, neînțelegând ce se petrecea în jur. Odată cu plecarea lui la Ierusalim, Cancelaria Sfântului Sinod a aprobat, la data de 11 august 1970, decontarea unui aparat auditiv, dar, fiind surprins în mijlocul unui schimb de focuri între taberele rivale și neauzind somațiile militarilor, părintele Damian a suferit moarte (martirică) în ziua de 1 sau 2 august 1970.

După acest tragic moment, accesul persoanelor în zonă a fost interzis, așezământul rămânând definitiv închis şi părăsit, asemenea celorlalte mănăstiri din zona militară aflată pe un teren minat.

În 1980, arhimandritul Vasile Cornilă, Superiorul Aşezământului românesc de la Ierusalim, a obținut per­misiunea de a vedea starea în care se află schitul. Însoțit de coman­dantul gărzii de grăniceri şi alţi şapte militari, a intrat în perimetrul necir­culat și a reușit să se apropie de biserică, la o distanţă de circa 100 de metri. Constatarea sa, trimisă Patriarhiei, era că „acoperişul bisericii fusese dărâmat, casa de beton distrusă (parterul şi etajul)”.

„Valea mănăstirilor” a fost declarată zonă militară închisă pe o distanţă de 5 km de la râu spre interiorul ţării.

Cei care au drept de proprietate asupra locurilor aflate pe valea Iordanului au înaintat statului Israel diferite adrese prin care solicită curăţarea zonei de mine, dreptul de a restaura mănăstirile, bisericile şi schiturile aflate în acele locuri și accesul clerului și pelerinilor pe parcursul întregului an.

În acest context, s-a intervenit în mai multe rânduri la autorităţile israeliene pentru redeschiderea schitului de la Iordan, refacerea cons­trucţiilor şi reactivarea vieţii mona­hale. Până prin anul 2010, răspunsurile primite subliniau faptul că semnarea tratatului de pace între Israel şi Regatul Iordaniei nu elimină de la sine problemele de securitate existente încă de-a lungul graniţei și, în aceste condiții, „este prematur să redeschidem Schitul româ­nesc Sf. Ioan Botezătorul, situat în zona adiacentă a graniţei cu Regatul Iordaniei. Sperăm şi dorim ca împrejurările să se modifice în aşa fel încât să fie posibil să îndeplinim rugămintea dvs. în viitorul apropiat”...

În ultimii ani, Ministerul Turismului din Israel a întocmit un plan pentru reabilitarea zonei de graniţă de pe valea Iordanului și a început împreună cu Ministerul Apărării să procedeze la deminarea terenului, spre a se putea trece la restaurarea construcţiilor şi reînceperea vieţii monahale, precum şi la organizarea pelerinajelor. O parte a terenului a fost deminat, dar vechile mănăstiri sunt încă nefuncționale, cu excepția celei grecești, patronată de Sfântul Ioan Botezătorul, lăcaș care nu s-a aflat în zona interzisă. Acolo se începe în fiecare an slujba Bobotezei, continuată de Patriarhul Ierusalimului, sau delegatul lui, lângă râul Iordan.