Moștenire vie, moștenire moartă

„Purpura imperială este un frumos giulgiu de înmormântare”, ne spune un vechi proverb bizantin. Chiar și lucrurile cele mai frumoase au un sfârșit, iar cele cu adevărat desăvârșite au parte chiar de un sfârșit frumos. Însă acest subiect al morții continuă să ne tulbure, să ne dea fiori, să ne facă să tremurăm numai la gândul de a-l discuta. Și, din acest fapt, ne putem cunoaște cu ușurință propria lipsă de fru­mu­sețe și desăvârșire, neîmplinirile, păcatele, defectele, neputințele. Un fruct copt se așteaptă să fie mâncat, un animal bătrân se retrage pentru a muri singur, departe de ochii celorlalți alături de care a trăit poate toată viața. Întreaga creație știe că va muri și acceptă acest impas al existenței pământești cu seninătate. Toate mai puțin omul, obsedat de atingerea unei nemuriri pământești.

Iar când această obsesie a învingerii morții își găsește, fatidic, sfâr­șitul, omul devine captivat până la nebunie de predarea propriei sale moșteniri, de inscripționarea ei cu condei de fier în inimile și mințile urmașilor. Fie că este vorba de bo­gă­ție sau renume, de un obiectiv mă­reț, încă neatins, sau doar de amintirea sa, care trebuie să dăinuie cu orice preț, omul vrea să predea celor care vin după el propriile vise și cutezanțe, succesele proprii care tre­buie replicate și, inevitabil, de­pă­șite, sau eșecurile dureroase pe care le-a trăit și care trebuie răzbunate cu orice preț. Orice moște­nire de acest fel, care rămâne pământească până în măduva ei, este o misiune grea de dus pentru orice urmaș. Și, de fapt, nici măcar nu este o moștenire, ci o povară, o corvoadă la care urmașul este înscris fără voia lui, câteodată pentru întreaga sa viață. V-ați întrebat, vreodată, de ce sunt atât de depresivi urmașii oamenilor foarte bogați? Oare nu tocmai pentru că simt că viitorul lor este deja scris, este deja antamat de moștenirea năruitoare care-i strivește sufletește din start? Că, orice ar face, niciodată nu-și vor putea căuta propria împlinire reală și vor trebui să lupte pentru apărarea unui imperiu pe care nu și l-ar fi dorit din start știind că le va mânca toată viața. Și, așa cum afirma în chip înțelept Guido da Verona: „Nici o moștenire, oricât de fabuloasă ar fi, nu o poți numi bogăție, fiindcă n-ai făcut nimic spre a o obține” (cf. ***, Proverbe și cugetări italiene, antologie, prefață și indici de Mihail Ionescu, București, Ed. Albatros, 1982, p. 27).

Există însă și moștenirea oamenilor săraci, care este și ea nu mai puțin terifiantă decât cea a celor bogați. Urmașul este înflăcărat să-și caute împlinirea în dobândirea unor bogății cât mai mari, să ducă renumele familiei mai departe, să fie stindardul unor întregi generații care au asudat de pomană fără a clinti sărăcia din loc. Inevitabil, genul acesta de retorică ajunge să fie o armă cu două tăișuri. Dacă moște­ni­torul nu-și va depăși condiția, moștenirea aceasta de cuvinte se va transmite și celorlalți urmași asemenea unui flagel, la nesfârșit. Dacă o va face, inevitabil, pretențiile vor deveni mai mari.

În realitate, adevărata moște­nire, singura de preț, este cea a unui renume bun. Cu un astfel de dar, poți începe propria viață de la un nivel bun, dar pe care poți ajunge să-l îmbunătățești odată cu trecerea timpului. Și aici mă refer în primul rând la desăvârșirea propriului tău suflet. Renumele bun, pomenit și în Scriptură - „în topitoare se lămu­rește argintul și în cuptor aurul, iar omul se prețuiește după numele cel bun” (Pilde 27, 21) -, reprezintă, de fapt, o sumă a virtuților pe care omul respectiv le lucrează în mijlocul celorlalți cu ajutorul lui Dumnezeu. Este impresionant ceea ce un părinte din perioada Renașterii îi spunea pe patul de moarte propriului său fiu, ajuns deja la vârsta de 30 de ani: „Dacă harul Domnului te-a ajutat până azi să te bucuri de un renume și o cinste mai mare decât ai merita, se cuvine ca și în lucrurile spirituale să cauți a face față la fel de bine, așa încât, datorită purtărilor tale, Domnul în mila Lui să-ți hărăzească în rai locul pe care tu ți-l dorești pe lume. De bună seamă că viața și purtările tale de până acum n-au fost pe potriva unui om ales, fiu al unui părinte vrednic, ce te-a îndrumat de mic pe calea cea dreaptă, și nici pe măsura chib­zuinței pe care socotești că o ai, astfel încât nu poți merge așa înainte fără a te rușina măcar față de tine însuți” (Francesco Guicciardini, Cronici. Maxime. Amintiri, trad., pref. și note de Oana Busuioceanu, București, Ed. Univers, 1978, p. 75).

Vedem aici cele patru elemente- cheie ale unei moșteniri adevărate: renumele bun, exemplul personal al părintelui, alegerea liberă a ur­ma­șului de a merge pe aceeași cale și, cel mai important, ajutorul haru­lui dumnezeiesc. Aceste patru elemente sunt cele care deosebesc o moș­tenire vie, care are un viitor, de o moștenire moartă, care va sfârși prin a se risipi în cele patru zări ale pământului.