Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Poveste de iarnă

Poveste de iarnă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 21 Decembrie 2018

Aveam fiecare câte o coală albă de hârtie în față. Singurul care nu scria nimic eram eu. Scriam de fapt, dar în gând, urmând ca la final să trec totul pe curat.
Nu mă grăbeam, deși timpul trecea.
Chiar despre el scriam, despre timp!
Doamna învățătoare zisese să ne alegem tema singuri. Uitându-mă la dumneaei și văzând-o atât de în vârstă, am început dintr-odată să-mi închipui cum ar fi dacă aș putea să facă timpul să curgă invers.
Puteam, însă numai în gând, de aceea m-am și apucat de scris în minte. În vreme ce coala de hârtie din față rămânea goală, înșiram în cap rânduri cu nemiluita. Pe măsură ce numărul acestora creștea, coala de hârtie își mărea suprafața. Se lățea tot mai mult, acoperind băncile vecine.
Ar fi trebuit să mă opresc din scris, dar abia începusem. Coala din fața mea acoperise întreaga clasă. Încă nu ajunsesem la jumătate, și ea scosese ușa din țâțâni, împânzindu-se în toată școala. Nici măcar atunci nu m-am oprit.
Scriam întruna, fără oprire, în vreme ce minutele treceau. Mai era puțin și se termina ora, iar coala de hârtie din fața mea, care ieșise de mult pe poarta școlii, acoperind curțile din jur și drumul, continua să rămână albă.
Tocmai când mă pregăteam să închei, s-a auzit clopoțelul sunând. Coala mea de hârtie acoperise câmpurile și pădurile.
Am văzut apropiindu-se din depărtarea ei o femeie tânără. Părea că merge prin zăpadă.
Când m-am uitat mai atent, am băgat de seamă că era Doamna. Venea să ne strângă foile.
Toți le înnegriseră cu scrisul lor. A mea rămăsese albă.
Bravo!, mi-a spus ea când a ajuns lângă mine, și a pus un zece mare pe foaia mea, ce se întorcea din lume, intrând în curtea școlii, iar din curte în școală, iar din școală în clasă, iar din clasă, în fața mea, pe bancă.
Cum zece? și-au arătat ceilalți supărarea. N-a scris nimic. Pentru ce?
Voi să tăceți! i-a repezit Doamna. Să fiți mulțumiți că nu vă dau patru la toți. Fiindcă atâta meritați!
În loc să mă bucur și să fug cât mai repede acasă, ca să le arăt părinților nota primită, am luat coala de hârtie de pe bancă și am făcut-o mototol.
Odată cu ea, s-au mototolit și obrajii Doamnei. Din tânără și frumoasă, cum era mai devreme, învățătoarea noastră s-a făcut, în timp ce ieșea pe ușă, bătrână la loc. Și-a început dintr-odată să ningă direct din părul ei peste lume!