Poziţia de aruncare a pietrei, la comandă, în Biserică

Remarcăm, de ceva timp, o avalanşă de atacuri împotriva Bisericii, pornind de la anumite erori (reale sau imaginare) ale unor clerici, continuând cu idei pseudoprogresiste şi sfârşind cu aventura unora de a interpreta, pe înţelesul lor, anumite învăţături de credinţă, insistând până dincolo de pragul migrenei. Şi nu e nici o mirare că acest atac – pornit din mass-media şi, mai ales, din new media, prăvălit în mulţime, cu scopul de a afecta tot mai multe persoane – a fost declanşat pe fondul iminentului referendum pentru familie. Deoarece, evident, sunt mult mai multe în joc decât îndelung-clamatul statut social al câtorva persoane. Iar arsenalul ideatic, fie el şi second hand, are o forţă deosebită, întrucât a fost utilizat, ani de-a rândul, pentru manipularea maselor.

„Progresismul” – corectitudinea politică sau ce nume va fi purtând, mai nou, actualul curent de gândire – reia discursul marxist-leninist, pastişând atât limbajul de lemn, cât şi îndemnurile statice la revoluţie şi luptă de clasă, adaptate antagonismelor moderne. Interesant este faptul că, într-un timp relativ scurt, s-a şters din memoria colectivă dezastrul comunist, rămânând, cumva, actuală imaginea idilică a eroului prea puţin citit, intransigent până la rigiditate şi ateu declarat, la modul răsunător chiar.

S-a vorbit, pe când comunismul era o modă, precum neomarxismul astăzi, despre „dogmatism”, atrăgându-se atenţia, în necunoştinţă de cauză, asupra „pericolului” pe care îl reprezenta Biserica faţă de aşa-zisa cunoaştere materialistă, ateist-ştiinţifică. Dar s-a pus la punct, în contrapondere, o tendinţă generală de a se aşeza la temelia oricăror idei nişte formulări apriorice, considerate, din start, corecte. Altfel spus, se elimina orice (alt) pericol prin apelarea la decapitarea gândirii pe butucul şabloanelor ideatice şi lingvistice.

Readus în actualitate, apriorismul a devenit, astăzi, rezultatul, dar și punctul de pornire la drum al unor curente pseudofilozofice prezentând grave defi­ciențe locomotorii. Și nici măcar nu mai putem stabili, acum, paternitatea unor idei, chestionând şi primind răspunsul „magister dixit” – (aşa) a spus maestrul –, deoarece construcțiile apri­orice, adesea, rătăcesc între îngustele orizonturi ale gândirii contemporane, profitând de jocul de umbre al iletrismului și al arogantei ignoranțe spoite în culori (i)luminate. Fără autor cunoscut. Fără limite vizibile.

Nerozii, truisme, logici ciumpăvite. Concepția modernă despre viață pornește de la idei false, fiind sortită, încă din start, inva­lidității. Mai grav este însă că, fără a pricepe mare lucru, mulţi adepţi ai „progresismului”, la umbra lipsei progresului intelectual, recită aceleaşi sloganuri ca acum câteva zeci de ani, dovedindu-ne că istoria pedepseşte aprig necunoaşterea ei, repetându-se. Iar discursurile împotriva credinţei au aceleaşi idei principale – care sună foarte ciudat, rostite fiind de persoane tinere, lipsite de experienţa perioadei comuniste, dar otrăvite de ideile acelei epoci nefaste.

Credinţa va rămâne, orice s-ar întâmpla cu ideologiile actuale, o ţintă predilectă, peste timp, pentru toţi cei care vor încerca să manipuleze mulţimi de oameni, bazându-şi discursul pe inepţii răsunătoare. Important este să ştim acest lucru şi să înţelegem, mai târziu, de unde atâta înverşunare. Căci, în rest, rezultatul va fi acelaşi: sloganurile „progresiste” vor dispărea (sau vor fi păstrate, la naftalină, pentru altfel de timpuri) şi detractorii credinţei îşi vor găsi alte ţinte. În urma lor, noi, cei folosiţi ca masă de manevră, vom avea, probabil, parte de încercări diferite. Iar cuvinte şi idei pătimaşe vor rămâne abandonate unei fireşti distrugeri întru uitare, precum atâtea altele, de-a lungul veacurilor: încremenite în poziţia de aruncare a pietrei, la comandă, în Biserică.