Prieteni și dușmani

Amândouă antonimele par de la sine înțelese. Toată lumea știe ce înseamnă un prieten, respectiv un dușman. Dar de atâtea ori s-a dovedit că un lucru care pare evident nu este chiar așa de clar.

Ce spun dicționarele? În primul caz, „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune” (DEX). O definiție destul de protocolară și de sobră, aș îndrăzni să spun. Parcă lipsește din ea bucuria de a avea un prieten, faptul că alături de el te simți bine.

Larousse merge pe aceeaşi idee, definind prietenia drept „Sentiment de afecțiune între două persoane; atașament, simpatie pe care o persoană o arată alteia”.

Dicționarul Oxford are însă o altă perspectivă: „O persoană pe care o cunoști bine, care îţi place și care de obicei nu este un membru al familiei tale”. Sunt precizări importante. Ultima face diferența între prieten și rudă (sângele apă nu se face, nu?), dar primele două sunt și mai interesante: trebuie să cunoști bine un om ca să-l poți considera prieten, căci afecțiunea despre care vorbesc DEX și Larousse se poate manifesta și în necunoștință de cauză, inclusiv față de cineva care nu o merită; şi ce-ar fi prietenia fără plăcere?

Cât privește dușmanul, DEX îl definește drept „(Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau de cineva, care urăște ceva sau pe cineva”, în particular „Inamic (în război)”.

Larousse îl caracterizează ca „Persoană care dorește să facă rău cuiva, care caută să-i facă rău, care îi este foarte ostilă”, respectiv „Persoană, grup, țară care luptă de o parte opusă, mai ales în război”. Merită subliniat acel „mai ales”: într-adevăr, dușmani există și în vremuri de pace, de pildă cineva care se opune din răsputeri ca tu să intri într-un anumit spațiu...

În fine, englezii definesc dușmanul drept „o persoană care urăște pe cineva sau care acțio­nează sau vorbește împotriva cuiva/ceva”.

De remarcat că dușmănia implică neapărat intenția de a face rău, pe când prietenia poate fi - și în mod normal chiar este - lipsită de orice intenție. O prietenie adevărată pornește de la afinități, nu de la interese. Asta însă - mă grăbesc să precizez - nu înseamnă că e ceva în neregulă dacă, ulterior, apelezi la prietenul tău ca să te ajute într-o problemă de orice fel: psihologică, sentimentală, practică, spirituală, materială, financiară etc. Din contră, așa e normal să fie! Un celebru și atât de frumos cântec dinspre finalul minunatului film Disney „Cartea junglei” are drept refren „That’s What Friends Are For” („Pentru asta există prietenii”).

La fel de frumos, dar mult mai tulburător, definește prietenia și George Coșbuc în „Rugămintea de pe urmă”: „Eu de-am avut un singur ban/ L-am împărţit cu tine/ Şi tu cu gura foc prindeai/ Să-mi dai ajutorare”.

Dar prietenia nu se caracterizează doar prin gusturi comune și întrajutorare, ci și prin sinceritate totală. Între prieteni nu trebuie să existe cenzură. „Oare o fi bine să-i spun asta? Dacă se supără?” Astfel de îndoieli pun sub semnul întrebării autenticitatea prieteniei.

Cât despre dușmani... Ce are sens să spui, ce poți să faci și câtă energie merită să consumi cu cineva care te dușmănește - probabil din invidie sau pur și simplu pentru că „i s-a pus pata” pe tine? Nu trebuie decât să le dorim dușmanilor, creștinește, să scape de povara dușmăniei lor...