Primele clipe din lumea cu dor (1)

Majoritatea obiceiurilor şi practicilor de la naşterea propriu-zisă urmăreau stimularea fecundităţii şi apărarea femeii şi a copilului, evident, ambele obiective folosindu-se de magie, mai des de cea simpatetică, contagioasă sau a contactului (legea asemănării); alte obiceiuri şi practici de pe vremuri erau asociate magiei augurale (legea similitudinii), potrivit căreia „similarul produce similarul“.

Într-o ordine aleatorie, vă propun azi o seamă de informaţii privitoare la obiceiurile şi practicile ce însoţeau naşterea pe vremuri. Potrivit mentalităţii arhaice, nu-i bine să-i faci copilului „nimic de mai înainte, nici cămaşă, nici scutece, căci e rău de moarte“ (Vâlcea). Acelaşi sistem de valori lega orice naştere de cer: „Fiecare copil capătă la naştere o stea; cât timp steaua sa luceşte pe bolta cerului, până atunci trăieşte şi omul acela“.

Prin Ardeal, când începeau durerile facerii, bărbatul împlânta două topoare cruciş în unul din stâlpii acoperământului casei. Prin alte locuri, înainte de naştere, femeia punea lângă pat o furcă de tors, un topor şi o măciucă, zicând: „De va fi fată,/ Să iasă la furcă,/ De va fi fecior,/ Să iasă la topor“. Prin Bucovina, când femeia nu putea naşte iute, moaşa îi punea sub aşternut un topor, un cuţit sau alt lucru de metal, ca să-i aline durerile şi să grăbească naşterea, iar în Transilvania bea apă de pe icoana Maicii Domnului, în timp ce bărbatul ei „dă cu puşca peste casă, iar moaşa de trei ori cu piciorul în uşă“. Pe de altă parte, în aceeaşi situaţie era recomandat ca femeia să bea apă de trei ori din pumnul bărbatului sau dintr-o apă în care s-a spălat un bănuţ de aur.

Interesantă e şi discreţia generalizată care însoţea, pe vremuri, naşterea. Astfel, nimănui, în afară de moaşă, nu-i era iertat să ştie că o femeie se trudeşte de naştere, pentru că femeia aceea „atâtea ore nu va putea naşte câţi oameni vor şti“. Când era cunoscută femeia care ştia de respectiva naştere, era chemată să o stropească cu apă din gură pe cea care se chinuie sau o afuma cu o bucăţică din haina cu care era îmbrăcată. Iată şi o altă regulă strict respectată altădată: „Dacă intra cineva pe neştiute în casa unei femei care se trudeşte de facere, nu mai este lăsat să iasă până după naştere. Altfel, ar fi o naştere grea“. La istro-români, când se naşte un copil i se pune în gură o bucăţică de măr muiat în vin, ca să fie voinic şi vesel.

Buricul copilului, spre deosebire de zilele noastre, avea un statut special; uscat şi pisat, îl bea mama cu rachiu, ca să mai facă copii şi să-i aibă pe toţi dragi. De altfel, prin sudul Moldovei, mama, atunci când îşi alinta copilul, îi spunea: „Mânca-i-ar mama buricul!“. Pentru ca femeia respectivă să mai nască şi alţi copii, moaşa îngropa buricul noului născut la rădăcina unui măr tânăr şi sănătos, sorocind la câţi ani să mai nască nepoata (aşa erau socotite femeile care năşteau în raport cu moaşa!) alt copil.

Prin unele locuri, imediat ce copilul se năştea, moaşa îl lua şi se ducea iute cu el la biserică; pe cine întâlnea mai întâi aici, aceluia îl da să-l boteze. Dacă se năştea un copil foarte slab, era bine să fie afumat cu o petică de pânză; se spune că îndată el strănută şi prinde putere (Bucovina). Primele excremente ale copilului se duceau în cocina porcilor; dacă se făcea aşa, când ajungea mare „nu se va mai întina în pat sau urina“ (Vâlcea).

Dacă, în ziua facerii, copilul născut plânge, e semn bun. Despre copiii născuţi în zile mari se credea că trebuie să aibă vreun beteşug corporal sau spiritual (ciungi, gheboşi, chiori ş.a. sau slabi de minte). Când copilul se năştea cu vreun semn, era bine ca mama să-l ia şi să se aşeze cu dânsul pe pragul uşii atunci când toacă şi se trag clopotele, pentru liturghie; acum, mama îl lingea de trei ori pe frunte şi spunea: „Precum se trece sunetul clopotelor şi al toacei, aşa să treacă şi semnul lui N.“; cu încetul, semnul se tămăduia!

Pe vremuri, de cum năştea o femeie, se punea un canaf de lână roşie deasupra uşii, se înfingea cu un ac o strămătură roşie sau se împlânta în pragul uşii un cuţit, iar în leagăn se puneau două ace, ca să nu se deoache copilul şi să nu se apropie necuratul de el.

Citind toate aceste informaţii, nu putem să nu remarcăm, încă o dată, marea distanţă dintre noi şi strămoşii noştri. Cine trăia mai în acord cu legile Divinităţii şi ale naturii umane profunde, fiecare să judece în cămăruţa sufletului său! Până săptămâna viitoare, Domnul fie cu noi!