Printre rânduri

A existat o vreme în care adevărurile apăreau printre rânduri, la adăpost de privirile tovarăşilor-inchizitori însărcinaţi cu odioasa cenzură. Şi marile adevăruri rămâneau, de obicei, nerostite, dar elegant sugerate, în aşa fel încât nimicurile şi pompoasele şabloane să aibă o uşoară contrapondere, măcar în sufletele câtorva persoane, mai... agere.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat şi, odată cu ele, gândurile noastre parcă şi-au modificat ritmul alert de mişcare, preumblându-se, adesea, alene pe lângă rânduri, prea obosite să mai pătrundă printre... Din acest motiv (sau, poate, este o cauză, nu un efect? Cine ştie?), printre rânduri nu prea se mai găseşte, aparent, nimic. Cuvintele sunt înşiruite brutal, frust, iar sarcina noastră este să le dăm cât mai iute uitării, convinşi aprioric de importanţa lor redusă.

Pe vremuri, nimic nu era "senzaţional", "şocant", "cutremurător", ceea ce le dădea ştirilor despre fapte cu adevărat ieşite din comun o credibilitate mult mai mare şi un impact deosebit asupra publicului. Astăzi, folosite la nesfârşit, aceste cuvinte şi-au pierdut orice încărcătură emoţională, devenind "locuri comune", uzuale. Făcând o comparaţie, nu ştiu cât de izbutită, am ajuns la stadiul ingrat în care un urlet este echivalent cu o şoaptă. Din păcate, nu doar la nivel semantic, ci şi comportamental. Iar aici apare adevărata dramă: am devenit blazaţi, odată cu transformarea senzaţionalului în fapt banal, aparţinându-i unui cotidian lipsit de culoare.

Un om care nu mai poate deosebi firescul de neobişnuit se metamorfozează într-un soi de robot fără iniţiative proprii, programat să desfăşoare o activitate, impasibil la evenimentele din jurul său. Incapabil de emoţii intense, imun la anomalii, se concentrează asupra unei existenţe reduse la absurd. Şi, poate, acesta este şi scopul...

Ca urmare (sau, din nou, poate ca o cauză, una dintre multele cauze), au apărut tot soiul de emisiuni televizate şi programe pentru computer dedicate unui alt fel de viaţă. O viaţă virtuală, paralelă. Viaţa altora, pe care să o urmărim, identificându-ne cu unele personaje. Viaţa noastră, ireal modificată, în aşa fel încât să fim cine vrem noi să fim, făcând ceea ce dorim noi să facem. Defulare controlată, manipulare, un alt fel de ascunziş, sub alte feluri de rânduri. La un nivel mult mai subtil. Fie că vorbim despre "Big Brother" sau alte "reality shows", regizate şi urmărind un scenariu bine structurat, fie că vorbim despre "Facebook", "Twitter", "GoogleÂ" ori alte site-uri unde se presupune că "trăiesc", la propriu, milioane de persoane, toate acestea şi altele asemeni lor sunt surogate ale unei vieţi, existenţe confecţionate pentru ca noi să regăsim fiorul noului, evadând din banal în... virtual.

A sosit momentul în care oamenii să se întoarcă acasă. În Biserică. Acolo unde adevărul să poată fi rostit din nou aşa cum este, fără hiperbolizări năucitor-distructive şi fără ascunzişuri subtile, dedicate celor iniţiaţi. Acolo unde putem trăi din nou, evadând din cotidianul contaminat de absurd. Unde Îl regăsim pe Dumnezeu şi îmbrăţişăm realitatea, în detrimentul fanteziilor virtuale fabricate pentru noi sau, mai degrabă, împotriva noastră. Iar dacă acest lucru îi deranjează pe unii, mulţumiţi cu actualul statu quo degradant, înseamnă că pornim pe calea cea bună. În sfârşit. Refuzând să mai existăm printre rânduri.