Priorități și limite

Deși izolați în pustie, și pentru părinții deșer­tului conviețuirea cu cei câțiva din comunitate ridică difi­cultăți concrete. Condițiile în care putem întrupa în biografia noastră cuvintele lui Hristos nu sunt perfecte nici măcar acolo. Peste tot natura umană căzută, fisurată, pune bariere. „Avva Bitimios l-a întrebat pe avva Pimen: «Cineva este supărat pe mine și eu îi cer iertare, dar el nu mă crede. Ce să fac?» Bătrânul îi zice: «Ia cu tine încă doi și cere-i din nou iertare. Dacă nu te crede, ia cu tine cinci frați și, dacă nici cu cinci nu te crede, ia-l pe preot. Însă, dacă nici așa nu te crede, nu-ți mai rămâne decât să te rogi, netulburat, lui Dumnezeu, ca să-l convingă pe acel frate și să fii fără nici o grijă».” 

Apoftegma aceasta spune un lucru esențial despre raportul dintre lucrarea noastră și lucrarea lui Dumnezeu. Ne spune că noi trebuie să facem tot ce putem, până la capăt, pentru a ne repara greșelile și a crea o bună atmosferă în care să conviețuim cu cei de lângă noi. Dar, chiar dacă facem eforturi din toată inima, nu avem garanția că vom reuși. În dinamica libertăților umane rămâne mereu câte ceva impredictibil și incontrolabil. Chiar dacă faci totul așa cum ar trebui, știi că îți cresc șansele de a reuși, dar nu ai nici o garanție finală. Mereu ultimul cuvânt Îl are Dumnezeu. 

În poruncile Sale, Domnul este realist, chiar și atunci când cere imposibilul. Adică ne cere să ne iubim vrăjmașii, dar nu ni se porun­cește să ne facem iubiți de către ei. Măsura în care ceilalți te iubesc nu este defel un indicator al calității vieții pe care o ducem, a măsurii în care suntem creștini ori a gradului în care am reușit să întrupăm poruncile Evangheliei (ba chiar din contră, s-ar putea ca atunci când toată lumea ne iubește, nedife­rențiat, ceva să nu fie chiar în regulă). În același timp, faptul că nu ni se cere să ne facem iubiți nu justifică indiferența și izolarea arogantă, ci doar așază o anumită limită, trasată și mai limpede de ­avva Pimen. Cu alte cuvinte, bătrânul zice că trebuie să faci tot ce îți stă în putință pentru ca fratele tău să nu fie mâhnit, să nu îți poarte pică, să nu fie supărat. Dar, chiar atunci când faci tot ce poți, el rămâne pe mai departe liber să nu primească deschiderea ta și să îți răspundă cu indiferență și cu împietrire. Atunci îți mai rămâne un singur lucru: să îl încredințezi lui Dumnezeu, Cel care poate duce mai departe lucrarea ta, iar tu să rămâi în pace. 

Așadar, apoftegma vorbește despre priorități și despre limite. Dumnezeu îți cere să faci tot ce poți, dar doar ceea ce ține de tine. Acțiunile concrete au mereu o limită, dar limita aceasta nu coincide cu limita rugăciunii. Când înțelegem că nu mai putem face nimic, putem mai departe să ne rugăm și să menținem o inimă caldă, vie și atentă.