Proprietăţile lui Dumnezeu

Cei care au fost atenţi la pericopele evanghelice rostite în biserici în ultimele duminici au sesizat, fără îndoială, că tema principală a acestora a fost bogăţia materială. Mai exact, modul în care aceasta este utilizată spre mântuirea sau spre pierderea sufletului. În prima duminică din noiembrie am aflat cum un bogat nemilostiv şi zgârcit ajunge în iad în timp ce săracul Lazăr, care cerşea la poarta lui, este dus de îngeri în sânul lui Avraam. În cea de a doua duminică, am învăţat de la samarineanul milostiv că, dacă faci un mic efort, poţi salva viaţa unui om. Pe cel bătut de tâlhari, samarineanul îl duce la o casă de oaspeţi unde îşi asumă toate cheltuielile pe care le presupunea îngrijirea acestuia.

Duminica trecută, de la amvon s-a rostit pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina din belşug şi care îşi face planuri de viitor fără a se gândi că poate nu mai apucă nici măcar ziua următoare. Apoi, în duminica a cărei dată este consemnată pe manşeta acestui număr din ziar aflăm ce l-a întristat pe un dregător bogat căruia Mântuitorul îi dezvăluie cum poate să strângă adevăratele comori, cele din ceruri. Practic, în toate duminicile lunii noiembrie, Biserica a rânduit să medităm pe tema bogăţiei, încât e justificată o analiză a motivului pentru care se acordă atâta atenţie acestui subiect.

Unii ar putea să reproşeze celor care au ales să se citească în biserici aceste pericope faptul că nu prea au dat dovadă de simţ practic: mesajul acestor pilde se adresează tocmai celor bogaţi pe care, din păcate, rareori îi vezi venind duminica la Sfânta Liturghie. Alţii consideră că, de fapt, aceste pilde se adresează tuturor credincioşilor, inclusiv celor mai săraci. Înclin să le dau dreptate celor din urmă.

De fapt şi de drept ce este pe lumea aceasta care să ne aparţină cu adevărat? De la hectarele de pământ la firul de aţă şi de la milioanele de euro dintr-un cont la cutia de carton în care se adăposteşte un om al străzii, nimic nu aparţine în mod definitiv cuiva. Trăim într-o epocă în care, parcă mai mult decât oricând, se pune accent pe lucrurile care fac trupul să se simtă bine. Însă cei care trăiesc o continuă vacanţă, în care oferă trupului tot ce-şi poate dori, au totuşi o stranie senzaţie de disconfort: nu au linişte sufletească. Pe mulţi, mai ales dintre cei foarte bogaţi, care trăiesc în lux, îi vezi că sunt neliniştiţi şi deprimaţi, că apelează la psihologi sau la tot soiul de tehnici şi meditaţii pseudospirituale. Nu puţini sunt cei care-şi pierd minţile şi chiar se sinucid.

Cunosc multe persoane care îşi propun să lucreze până ce vor strânge o anumită sumă de bani, iar apoi să se odihnească, urmând a se ocupa, eventual, şi de cele sufleteşti. Numai că ori niciodată acea sumă de bani nu e suficientă, sau nu mai pot renunţa la activitatea lor, încât de multe ori îi prinde moartea preocupaţi doar de a-şi înmulţi averea, de a-şi dezvolta afacerea sau de a avansa în cadrul instituţiei în care sunt angajaţi, neglijându-şi total sufletul.

Cea mai simplă (deşi nu uşoară) viaţă e cea pe care o duce un creştin autentic. Acesta nu-şi neglijează îndatoririle pe care le are faţă de sine şi faţă de cei pe care îi are în grijă, dar toată munca lui este una cu măsură. El nu-şi face griji pentru ce va mânca mâine, după cum nici în rugăciunea „Tatăl nostru“ nu spunem „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în zilele următoare“ sau „pentru următorii ani“, ci spunem „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi“.

Proprietatea e un lucru necesar, în ordine socială, dar e o mare ispită în plan spiritual. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că la primii oameni, Adam şi Eva, găsim, în păcatul originar, manifestarea făţişă a patimii hoţiei. Ei au furat din fructul oprit, din ceea ce nu le era dat lor. Şi urmaşii lor au moştenit această patimă de a fura de la Dumnezeu şi de la oameni.

Chiar şi peste lucrurile care, din punct de vedere legal, ne aparţin, noi nu trebuie să ne considerăm a fi altceva decât nişte administratori temporari. De aceea trebuie să ne raportăm la bunurile din lumea aceasta ca fiind proprietăţi ale lui Dumnezeu. Această atitudine ne va scuti de multe iluzii şi, mai ales, de această nebună dorinţă de a poseda cât mai mult(e).