Psalmi

Într-un comentariu la un poem al lui Marian Drăghici, scriitorul Ion Zubaşcu vorbeşte despre o posibilă intrare într-o nouă paradigmă discursivă a modernităţii, despre pofta de o cu totul altfel de literatură. Ion Zubaşcu ne spune şi cum vede această nouă literatură: ca pe "poemul dumnezeiesc" visat de Marian Drăghici în poemul "într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică" din volumul "Negresa" (Editura Vinea, 2005): "Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică/ oho, pe când trăiam în interiorul poeziei ca într-un halou mistic/ visam adesea poeme./ Poeme extraordinare, dumnezeieşti."

Nu cred că literatura pe care o are în vedere Ion Zubaşcu ar trebui să preia neapărat scopurile cultului: harismatic, latreutic, didactic. Dar scriitorului, atunci când scrie sau nu numai, îi este rezervată o anumită viaţă care ar putea fi extraordinară, dumnezeiască. Doar dintr-o astfel de viaţă poate creşte un alt fel de literatură. Mă repliez pe formula pe care Nina Berberova o pune în gura unui personaj: "Tu crezi că a scrie înseamnă a scrie. Nu, asta înseamnă şi să trăieşti, să gândeşti, să vorbeşti." ("Aceiaşi, fără Konstantin Ivanovici"). Poemele dumnezeieşti presupun o trăire, o gândire, o vorbire dumnezeiască, un timp al împlinirilor, mai bine zis un timp al plenitudinii. Altfel avem o literatură a neîmplinirii lăuntrice. Putem spera să găsim şi acolo sufletul, "căci are un suflet şi piatra inertă/ cât timp neîmplinire lăuntrică poartă." (Blaga)

Vom lăsa deoparte pietrele şi inerţia şi ne vom referi la doi poeţi care seamănă prin faptul că păstrează tradiţia unui vechi topos cultural, au o sensibilitate asemănătoare şi ne-au lăsat un sistem de semne scufundate în absolut; doi poeţi care au scris psalmi: Ştefan Augustin Doinaş şi Paul Aretzu. Ei fac parte dintr-o familie ce transcende considerentele literaturii, cu delimitările, cu fluxuri şi refluxuri de idei şi curente.

Cei doi poeţi ai psalmilor se definesc în funcţie de Dumnezeu. Paul Aretzu este credinciosul Domnului, alcoolicul timpului: "Eu sunt credinciosul Tău, îndrăgostitul semanticii Tale, cel ce ţine pe limbă, cu evlavie, consoanele sacre, uimit de harul de a izvodi numele, sfiosul prezenţei Tale, cititorul cărţii." "M-ai făcut alcoolicul timpului, Doamne" (Psalmul I). Ştefan Augustin Doinaş se doreşte a-i fi Domnului viaţă: "Ai fost copac: acum eşti buturugă./ Vrei să mă scol eu însumi din genunchi/ să-ţi fiu coroană verde, să-ţi fiu trunchi?" (Psalmul I). Poetul, ca şi Dumnezeu, este smerit: "sunt orbul Tău, Doamne!/ Fii Tu ologul pe care-l port pe cocoaşă,/împrumutându-mi picioarele mele în drum spre Emaus…" (Psalmul V)

Ambii scriitori se simt chemaţi. "Azi sunt din şirul celor chemaţi", mărturiseşte Paul Aretzu în Psalmul 2. În Psalmul XVI, Ştefan Augustin Doinaş explică faptul că a fi ales nu se datorează unor calităţi excepţionale, ci faptului de a-L fi ales înainte pe Dumnezeu: "O răscruce/ ce naşte din alta, iar inima care/ credea că alege se simte ea însăşi aleasă…" Hrănindu-se cu trupul sfânt, psalmistul devine templu şi trăieşte o logodnă a harului. Nu-L mai caută pe Dumnezeu: El şi-a făcut sălaş în sufletul şi trupul celui fericit. Voi cita în întregime acest psalm, al XVIII-lea: "Cu trupurile lor străfulgerate/ pe muntele cel sfânt de strălucirea/ iradiind din trupul Tău, umilii/ discipoli Te-au simţit ca pe-o lumină/ care-i transfigurează/ din afară./Dar eu, cel care am primit în gură/ divinul trup şi sânge, Îţi fac templu/ din însuşi corpul meu, într-o logodnă/ a harului, ce n-are asemănare: mă simt iluminat/ pe dinlăuntru./ De ce să te mai caut? Eşti în mine./ Şi toată spaima mea-i să nu cobor/ nicicând din suflet muntele Tabor."

Şi pentru Paul Aretzu Dumnezeu este lăuntric: "Să simt cum îţi întinzi în mine rădăcinile şi crengile, cum îţi pârguieşti în mine roadele. A crede înseamnă a-L lua pe Hristos în tine, a fi gestant în duh, a fi maică." Credinţa presupune o interioritate reciprocă, o perihoreză. Paul Aretzu spune că ar vrea să se apuce de o scriere complet imaculată (Psalmul 3). Poate că aceasta ar fi noua paradigmă discursivă a modernităţii, la care au visat scriitori ca Marian Drăghici şi Ion Zubaşcu, şi care sunt convinsă, şi lui Dumnezeu i-ar plăcea.