Puterea cuvintelor

Cuvintele nu sunt vii şi nu generează realitate, afirmă unii. Iar cei care ne spun acestea greşesc mult. Cuvintele pot deveni realitate, după voinţa noastră şi după voinţa divină. Sunt deosebit de importante, pentru că ele, ca principal mijloc de comunicare al nostru, sunt măsura noastră, ele vădesc mereu măsura în care noi ne-am despătimit şi măsura în care suntem demni de a fi iertaţi pentru păcatele noastre. Nici cei mai vicleni oameni nu îşi pot controla întru totul cuvintele. Ele dau pe faţă mereu gândurile noastre mai mult sau mai puţin ascunse. "Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit", ne spune Domnul Hristos (Matei 12, 37).

Dacă copiii şi, poate, oamenii mai puţin şcoliţi pot gândi şi în imagini, cei care şi-au petrecut multă vreme cu ochii în carte sau ascultând discursuri pe băncile şcolii ajung să gândească aproape exclusiv în cuvinte. Şi vorbesc chiar despre structura gândului, despre felul în care se înfiripează acesta în minte.

Sensul cuvântului grecesc "logos" este mult mai amplu decât cel al românescului "cuvânt" şi cuprinde nu doar gândul şi încărcătura de cunoaştere a acestuia, ci însăşi raţiunea, gândirea, structura din spatele gândului.

Stareţul sârb Tadei vorbeşte cu precădere despre puterea şi efectul pe care îl au chiar şi cele mai ascunse gânduri ale noastre. Nu ajunge să nu păcătuim cu vorba, trebuie să ne curăţăm şi mintea de rele. Altfel, gândurile noastre, care au influenţă şi asupra minţilor altora, lucrează şi fac rău, chiar dacă nu ajung să fie exprimate în vorbe.

În duh, suntem toţi conectaţi la aceeaşi reţea, o reţea sau mai multe reţele pe care pot să circule şi săgeţile viclene diavoleşti, şi binecuvântarea, şi pacea rugăciunilor evlavioase ale celor vii şi morţi şi ale îngerilor. Aşa cum simţim când cineva se roagă pentru noi, simţim şi gândurile rele îndreptate împotriva noastră. Stareţul Tadei vorbeşte chiar despre "un război al gândurilor", un război la care sfinţia sa ne invită să nu participăm. E un război în care sunt amestecaţi demoni şi în care nimeni nu-şi poate găsi liniştea. Iar sentimentele care îl fac posibil sunt pur diavoleşti: mândria şi invidia.

Cuvântul e doar o umbră a gândului. Omul gândeşte "Ticălosule, să vezi ce-ţi fac eu...", dar spune "Bună ziua". Poate o spune un pic scrâşnit sau un pic prea încet. Care e adevărata încărcătură de sens a acelui om în astfel de situaţii? Cea exprimată sau cea interiorizată? În astfel de situaţii vedem tocmai diferenţa dintre sensul complet, exhaustiv, al "logosului" şi sensul mărginit al "vorbei", al "cuvântului". "Gândul" omului în acest episod cuprinde întreaga situaţie, cele două păcate din minte, cel al judecării aproapelui şi cel al mâniei, păcatul din manifestare, al minciunii şi vorbele rostite. Dar la câţi dintre noi comunicarea nu ia forme încă şi mai "complexe". Înainte să ne păzim vorbele, trebuie să ne păzim mintea. Vorbele sunt doar o aparenţă şi Însuşi Mântuitorul le-a folosit uneori doar în încercarea altora. Să ne amintim de cananeancă. Când spune "nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" (Mt. 15, 26), Mântuitorul nu minte. Ceea ce spune El este, literar, un mare adevăr. Dar spune această vorbă doar ca să îi încerce iubirea. Noi acum ştim adevărul: El o iubeşte, e gata să o ajute, dar vrea să cerceteze mai întâi credinţa şi, mai ales, smerenia ei. Crede ea cu adevărat că El poate da vindecare fiicei sale? Şi se va supăra ea pentru această aparentă asprime a Mântuitorului, care pare să îi compare pe evrei cu copiii, iar pe fenicieni cu câinii (dar nu o face, atenţie!), va căuta ea să se "îndreptăţească"? Nicidecum. Femeia are şi credinţă şi e şi smerită. "Dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor." Aşa că Dumnezeu pare că îşi taie voia Sa şi face voia acestei femei: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti." (Marcu 7, 25-30). Ce bogăţie de "logos" e în spatele cuvintelor care se rostesc în această scurtă întâlnire a Mântuitorului cu femeia din Fenicia Siriei!