Rug nestins sunt cuvintele din inimă

Sub cerul Moldovei de Sus, într‑un loc unde timpul curge domol, asemenea undelor limpezi ale Râșcăi, s‑a născut poeta Mihaela Grădinariu, sub oblăduirea tăcută a zidurilor sfinte ale mănăstirii ctitorite de Petru Rareș. În această parte de țară, unde de patru veacuri candela credinței arde neîncetat și rugăciunile se împletesc cu foșnetul codrilor, iar fiecare piatră din zid păstrează în ea povești nespuse, a văzut lumina zilei o ființă dăruită cu harul versului, un spirit luminat și un dascăl desăvârșit. Mănăstirea Râșca, această perlă a ortodoxiei moldave, nu doar că veghează asupra sufletelor celor evlavioși, ci a dăruit lumii, între alții, o cărturară menită să îmbrace în cuvinte înaripate misterele sufletului și să dea glas unei spiritualități străvechi, păstrătoare de tradiție și adevăr.

La umbra zidurilor bătrânei mănăstiri, Mihaela Grădinariu s‑a hrănit cu frumusețea cuvintelor și povețelor pe care le‑a auzit de la părinții ei, Zenovia Apostol și Ioan Țicalo, amândoi scriitori - mama poetă, tatăl prozator - care mânuiesc cuvintele asemenea corăbierului aflat pe valul mării zbuciumate, căutând cu nesaț limanul...

Pe lângă învățăturile din casa părintească ale celor doi profesori cărturari, Mihaela Grădinariu s‑a împărtășit din șoapte negrăite, aidoma celor ce plutesc dincolo de timp.

Ascultând‑o rostind cuvinte de rară frumusețe despre oameni de o noblețe aparte, am înțeles că a trăit revelații, căci de multe ori zugrăvește mai limpede și mai profund chipurile celor plecați decât pe ale celor pe care i‑a cunoscut și întâlnit în viața de zi cu zi. Sunt daruri de la Dumnezeu pe care le înțelegem doar atunci când primim puțin din lumina Cerului și, mai ales, când dorim să fim și noi fii ai luminii. Ca niște păsări ce abia își iau zborul spre înalt, bâjbâim și noi prin întuneric până când o rază divină ne atinge sufletul și atunci, doar atunci, începem să înțelegem taina cuvintelor negrăite, șoaptele îngerilor și cântecul tainic al rugăciunii ce se înalță spre ceruri. Căci numai cel ce‑și deschide inima spre lumină poate să vadă dincolo de vălul vremelniciei, acolo unde poezia și rugăciunea se împletesc într‑o dănțuire a eternității.

Din pruncia‑i luminată de dorul cunoașterii, Mihaela Grădinariu a sorbit apa limpede a pâraielor ce‑și croiesc drum prin munții falnici ai Râșcăi, asemenea cerbului însetat ce tânjește spre izvoarele dătătoare de viață. Precum dorește cerbul apa curată, așa căuta ea cerul înstelat de timpuriu, fântânile care încă mai au cumpănă, livezile pline de mere coapte, îngrijite cu sârg de mâini truditoare.

Dar, mai presus de toate, a căutat cuvintele - acele punți nevăzute dintre pământ și cer, pentru a‑L descoperi pe Dumnezeu Cuvântul, Care „S‑a făcut trup și S‑a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Nu știu de unde izvorăsc slovele atât de alese ale acestei scriitoare profunde, care, deși încercată de suferință, și‑a păstrat sufletul neștirbit, cuprinzând, dintru început, marile adevăruri pe care doar înțelepții le pătrund. Poate că ele vin din aceeași tainică lumină ce își găsește lăcaș în inimile celor ce știu să vadă dincolo de umbra trecătoare a lumii acesteia, acolo unde suferințele devin trepte spre înaltul Cerului și fiecare cuvânt capătă rădăcini în eternitate.

Cei care îi sunt aproape și o prețuiesc cu adevărat mi‑au împărtășit cu admirație cuvinte despre devotamentul aparte pe care Mihaela Grădinariu îl poartă elevilor pe care îi călăuzește cu răbdare și încredere. Ei nădăjduiesc că, sub aripa îndrumării sale, vor dobândi nu doar cunoaștințe, ci și o sete nestinsă pentru adevăr și frumos. Și, chiar dacă nu vor deveni aidoma ei - căci o astfel de întruchipare este rară, aproape unică -, vor purta totuși în suflet lumina unui ideal, vor învăța să prețuiască armonia cuvântului și noblețea gândului, inspirându‑se din modelul profesoarei lor. Asemenea unor torțe aprinse din flacăra unui foc sacru, vor duce mai departe lumina frumuseții, a culturii și a spiritului, răspândind‑o, fiecare în felul său, în lume.

Ce privilegiu ar fi fost să rămân mai aproape de ea încă din anii studenției! Doar un singur an ne‑a despărțit la Institutul Teologic, care avea să devină, mai târziu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Dumitru Stăniloae” din Iași... Îmi amintesc și acum multe chipuri și nume din promoția ei. Erau vremurile unui nou început, în care pașii timizi ai studentelor la Teologie se strecurau pe un drum nou, reînnodând firul tradițiilor de odinioară. Până atunci, doar monahiile din mănăstiri aveau privilegiul de a pătrunde în această lume a învățăturii duhovnicești, dar, după 1989, porțile s‑au deschis și pentru alte tinere evlavioase, dornice să își afunde sufletul în tezaurul credinței și al cunoașterii. Era un timp al renașterii, al regăsirii, în care fiecare pas spre teologie era, de fapt, un pas spre lumină.

Despre volumul Vindecă‑mă, moarte, de viață, cu un poem, autoarea mărturisea că „este o carte scrisă pe granița subțire dintre viață și cealaltă viață”. Urmăresc cu admirație cuvintele adunate în ea. Toate își extrag seva din lecturi profunde, mai ales din Cartea Cărților, dar și din alți autori, iubitori și ei de lumină, căutători de înălțimi, cum se străduiește mereu să fie și ea.

Poet, eseist, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Scriitorilor Bucovineni, profesoara prezbiteră Mihaela Grădinariu a publicat mai multe volume și continuă să semneze pagini alese de literatură.

Prezentă la mai toate evenimentele culturale din ținutul Sucevei, de la Iași sau din alte locuri, scrie cu o remarcabilă elocință. Cuvintele ei, atent alese, sunt profunde. Merită să zăbovești asupra versurilor și frazelor izvorâte din condeiul ei, întrucât au profunzimea apelor din fântânile de munte, curăția și lumina lor. De aceea, este și greu să reproduci în sărace cuvinte de cronică o astfel de operă, care se adaugă cu fiecare zi care trece.

„Fântâni, cișmele, râpi, havuz cu lună, palat cu rădăcinile în cer”

„Noi, credincioșii lumii de hârtie,

Ne sfarogim între coperți de cer,

Reinventăm cuvântul efemer

Martirizat în noaptea încă vie,

Ne‑mbrățișăm stângaci ca două foi

Uitate‑n raftul blidului de linte...

Aceleași mâini ne scutură‑nainte

De‑a ne‑arunca‑n războiul de apoi,

Și, spulberați în trup de păpădie,

Plutim nehotărâți: pământ ori foc?

Mari păsări scociorăsc pe la mijloc

Secundele‑n carcasă cenușie,

Și cerul orb, rescris în spuză tot,

Cu vorbele din ziua fără vină

Ne‑adoarme blând în moartea‑rădăcină,

Ea, prizoniera propriului prohod...

Dar, față‑n față, note‑n simfonie,

Icoane tulburi, semne de‑ntrebări,

Vom încolți ca litere‑n cărări,

Noi, credincioșii lumii de hârtie...”.

În acest poem remarcabil, autoarea construiește o complexă metafizică a actului scrierii, unde credincioșii lumii de hârtie devin martorii și martirii propriei lor existențe livrești. Folosind o imagistică bogată, ce împletește sacrul cu profanul, Mihaela Grădinariu orchestrează o meditație profundă asupra condiției creatorului de literatură, prins între materialitatea fragilă a hârtiei și transcendența cerului. Metafora centrală a „sfărogirii între coperți de cer” sugerează o ardere rituală, o transmutație alchimică a cuvântului efemer în eternitate, în timp ce imaginea păsărilor care „scociorăsc secundele‑n carcasă cenușie” evocă o temporalitate sfâșiată și fragmentată. Structura circulară a poemului, care se încheie cu reluarea identității colective a „credincioșilor lumii de hârtie”, sugerează natura ciclică a creației, unde fiecare sfârșit devine un nou început, fiecare moarte a cuvântului pregătește o nouă încolțire, într‑o nesfârșită simfonie a literelor ce se caută și se regăsesc în labirintul sensurilor.

Cu o măiestrie ce amintește de tradiția isihastă, poeta reușește să transmută experiența cotidiană în experiență mistică, iar cuvântul devine mesager al transcendenței, purtător al unei înțelepciuni ce depășește granițele temporalității, pentru a atinge veșnicia. În acest demers poetic de o profundă originalitate, moartea, viața, credința și poezia se întrepătrund într‑un dans cosmic al sensurilor, creând o țesătură lirică de o densitate și profunzime remarcabile.

Îndrăgostită de literatură și admirându-i cu generozitate pe cei mai puțin înzestrați decât ea, Mihaela Grădinariu este un model, nu doar pentru generația pe care o îndrumă în anii de școală, ci și pentru cei experimentați din punct de vedere cărturăresc, iar cuvintele care s‑au adunat drept ofrande ale prețuirii celorlalți sunt impresionante. Ea „își invită cititorii fie la contemplație, fie la scrutarea trăirilor, iar poezia sa devine o formă de examinare a conștiinței. Ea se apropie de contemplarea lăuntrică”.

Astfel de gânduri transpuse în versuri sunt o altfel de rugăciune. Fiecare cuvânt devine o fărâmă de căutare, un ecou al setei de adevăr, de lumină, de sens. Sunt întrebări nerostite ce plutesc în adâncul ființei, fragile precum aripile unei păsări în zbor, dar esențiale pentru cel ce nu poate trăi fără să le descopere.

În această căutare neobosită, versul devine nu doar expresie, ci și revelație - un izvor nesfârșit care se naște din dorul de cunoaștere și care poate ostoi setea celor ce îndrăznesc să privească dincolo de umbra efemerului. Căci în cuvânt se află nu doar zbuciumul, ci și răspunsul, nu doar întrebarea, ci și liniștea regăsirii.

„Ne fugărim prin cer, la asfințit,

Pe după nori cu plânsetul rotund,

Sub pașii noștri se prăvale prund

De visuri care, brusc, au ațipit...

O boltă cu zăbrele, fără ploi,

Cu stelele fugind înspre lumini,

O temniță cu ochii tot mai plini

De gerul ce ne‑mbracă pe‑amândoi...

Iar norii‑s cercelați în alb și gri,

Cu pântec negru, mistuind din greu

Înaltul cel adânc, din care eu

Te ispitesc cu somnul lui «a fi»...”.

În această miniatură lirică de o bogată densitate metaforică, poeta construiește un univers oniric, suspendat între cer și pământ, unde asfințitul devine scena unei urmăriri cosmice. Verbul „a ne fugări” capătă valențe metafizice, transformând jocul copilăresc într‑o căutare existențială, în timp ce „plânsetul rotund” al norilor sugerează o suferință împlinită în propria sa geometrie. Finalul poemului culminează cu o imagine de o intensă forță vizionară: „norii cercelați”, împodobiți ca într‑un ritual arhaic, devin devoratori ai abisului celest, în timp ce eul liric ispitește cu enigmaticul somn al existenței pure al lui „a fi”, sugerând o tensiune fundamentală între ființă și neființă, între veghe și somn, între ispită și împlinire.

Subiectele din Sfânta Scriptură abundă în versurile Mihaelei Grădinariu.

„Moartea‑ntre doi tâlhari: tu și eu.

Împătimiții beznei, rob și zeu.

Noaptea de‑ntâmplare, de rătăcire, de foame.

Paștele nenăscuților, Cocoșii în rame.

Șarpele a‑nghițit măr după măr.

Poame cu gură și ochi, coapte‑n răspăr.

Pomul se‑ntreabă a cui este vina... A mea!

Din icoane se varsă toată apa cea rea,

Apa botezului cu vorbe‑ncuiate,

Botezul vândut pe frici, pe la spate...

Pomul întinde rădăcinile‑n cer,

Cruci răstignite în noi: colind starover.

Sărbători de prisos, în ceasloave de fum.

Moartea‑și silabisește tăblița de sus: nu acum...”.

Este o poezie de o profundă rezonanță biblică, în care simbolistica eminamente creștină a morții, păcatului și mântuirii se împletește cu elemente folclorice, într‑o viziune personală tulburătoare despre condiția umană.

Înțelegem din scrierile autoarei dorința de a transforma mereu „frigul din clepsidră” în căldura duhului.

Mărturisirile care privesc plecarea din viața aceasta către cea veșnică sunt prezente în creația scriitoarei Mihaela Grădinariu, dar, pentru a putea desluși taina lor, trebuie folosită minunata cheie a cuvintelor Sfântului Cleopa de la Sihăstria: „gândirea la moarte este cea mai înaltă înțelepciune”.

„Văd moartea întingând în blid cu mâna,

Cerșind dovezi și mângâieri uscate,

Un viitor luat cu anasâna,

Metafore se zbat să‑mi crească‑n spate...

Văd moartea cum mă poartă rea în pântec

Uitând ca să mă nască la amiază,

Și mă ascund ca notele în cântec

Pe‑un portativ de oase ce visează.

Văd, moarte, cum mă lepezi în vitrina

Cu gânduri ambalate, la vânzare.

Aniversând cu nepăsare vina

De‑a te juca, tu, matcă‑închisoare...

Văd, moarte, încă văd, cu ochii‑n palme,

Cum mă sălășluiești pe veci în tine.

Croindu‑mi un veșmânt din ape calme

Lungi, pletele din viața care vine...”.

Asemenea părinților ei, Mihaela Grădinariu dorește să transforme pământul într‑o casă a iubirii. Cred că această luptă nobilă nu va rămâne fără ecou, căci cei care o prețuiesc vor simți chemarea de a duce mai departe această flacără, de a o păstra vie în gânduri și fapte.

„Ce de poeme o să plece împreună cu mine

Fiecare încercând să mă nască pe rând, fiecare,

Cu gura strâmbată, pășind grațios prin ruine,

Dezbrăcate de vers, împietrite, murdare,

Ce de poeme maștere, ucigătoare de prunci,

Dansând cu tipsii salomeice‑n mână,

Vopsindu‑și pe coapse mărețe porunci,

Năvalnic blestem într‑o limbă stăpână,

Ce de poeme mă alăptează din sânii moi,

Lapte amar, fără vis și culoare,

Anul acesta‑și dă duhul în noi,

Un prunc bătrân într‑o placentă prea mare,

Ce de poeme se joacă de‑a moartea pe cer,

Înfășându‑mă când în scutec,

când în giulgiu mieriu...

Anul cel nou îmi face cu ochiul, stingher,

Înghițind tot ce‑aș fi vrut să mai scriu,

Ce de poeme, ce de‑a pietre de moară de gât,

Numai apele s‑au strâns ghemotoc în tăcere.

Anii se răsucesc unii într‑alții. Atât.

Ce de poeme, zadarnică otravă și miere...”.

Opera poetică a Mihaelei Grădinariu se constituie într‑un edificiu spiritual complex, în care cuvintele și credința se împletesc organic într‑o căutare perpetuă a luminii divine. Ultimele versuri citate aici, emanând o forță vizionară extraordinară, par să sintetizeze întregul său demers creator: poemele sunt, deopotrivă, „otravă și miere”, naștere și moarte, scutec și giulgiu, într‑o dialectică a creației ce transformă actul poetic într‑o formă supremă de cunoaștere și mântuire. În acest sens, poeta își asumă rolul de martor și martir al propriei creații, transformând experiența poetică într‑o cale către Lumina cea neapusă, spre care ne conduce prin versurile încărcate de har și înțelepciune.