Răcari, gazdă a unei ctitorii monumentale în cinstea Sfântului Gheorghe

Orice biserică, indiferent de dimensiuni, este un loc sfânt al comunității parohiale, consacrat vieții liturgice, prin care oamenii se împărtășesc concret de harul Duhului Sfânt. Viața duhovnicească statornică a credincioșilor, în frunte cu preotul lor, gravitează în jurul lăcașului de rugăciune, fiecare enorie compunând Biserica universală. Spre deosebire de orice alte clădiri, toate bisericile au o istorie consemnată, sintetic, în pisania de la intrare. Acest fapt se datorează conștiinței ecleziale de a conserva și transmite cât mai departe în timp memoria zidirilor închinate lui Dumnezeu și sfinților Săi. Totodată, acest lucru reprezintă un vechi și însemnat indicator cultural în societatea românească veche și actuală, arătând preocuparea Bisericii pentru păstrarea istoriei, în multe localități ale țării sfintele lăcașuri fiind cele mai vechi „documente” în piatră sau lemn.

Unele dintre biserici, pe lângă tradiționala pisanie, au beneficiat de monografii dedicate sau cel puțin de câteva pagini publicate în volume despre localitățile în care se află, iar despre altele, mai ales cele monumentale înălțate în secolul trecut, au apărut articole în revistele centrale bisericești cu ocazia sfințirii lor. Este și cazul frumoasei biserici a Sfântului Gheorghe, din Parohia Răcari I, Arhiepiscopia Târgoviștei, județul Dâmbovița, numită într-o monografie din 1939 „o Sfântă Sofia a regiunii”. În toamna anului 1968, cu ocazia sfințirii de către însuși Patriarhul Justinian Marina, i-au fost dedicate aproape zece pagini în revista „Glasul Bisericii”, iar recent, preotul Ion Tudorache, paroh al lăcașului între 1996 și 2023, folosind sursele anterioare publicate și note inedite ale preotului-ctitor Nicolae Dumitrescu, a dat la lumină lucrarea „Răcari – trecut, credință și oameni de seamă. Centenarul Bisericii Sf. M. Mc. Gheorghe (1925-2025)”.

Așadar, trecutul acestui impresionant lăcaș de cult începea în același an cu înființarea Patriarhiei Române, sărbătorită pe întreg parcursul anului 2025. Punerea pietrei de temelie a avut loc la 20 august 1925. Construirea bisericii noi din Răcari a fost mai întâi gândul preotului Mihail Popescu (1861–1922), lucrările efective începând în vremea parohului Bucur Popescu (1877–1929), prin implicarea unui comitet în frunte cu donatorul terenului, Iorgu-Gheorghe Dumitrescu (1841–1934) – mare filantrop, misionar creștin și ctitor al mai multor biserici din zonă și din Capitală. Din primăvara anului 1930, zidirea s-a desfășurat sub coordonarea preotului Constantin M. Pavelescu, care, după transferul la parohia bucureșteană „Apostol din Tabaci” (1936), a fost continuată, vreme de peste trei decenii, prin eforturile neprecupețite ale vrednicului părinte Nicolae A. Dumitrescu (1910–2001), hirotonit diacon și preot de întâiul patriarh al României, și care avea să păstorească neîntrerupt această comunitate până în anul 1996, de-a lungul timpului ocupând funcțiile de protoiereu (1949–1978) și președinte de consistoriu (1978–1990). A fost instalat oficial la 12 iulie 1936, preluând vastul șantier al bisericii „la roșu”. Chiar în aceeași zi a fost așezată crucea pe turla mare a Pantocratorului, acest fapt reprezentând, simbolic, crucea ce avea să fie purtată zeci de ani, până la isprăvirea finală a lăcașului (1968). Sfințirea altor șase cruci pe turlele mai mici, din zilele următoare, a fost anunțată într-un număr al cunoscutului ziar „Universul” (1884–1953), una dintre cele mai populare publicații cotidiene ale epocii, fondată tot într-o zi de 20 august și care prezentase constant în presa națională teme mari ale Ortodoxiei noastre, precum proiectul istoric al „Bisericii Neamului/Mântuirii” și „Înființarea Patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română” (semnate de N. Iorga, Al. Lapedatu ș.a.).

Biserica aceasta monumentală, în formă de cruce, cu trei abside, a fost pornită ca o capodoperă a ctitoriilor lui Iorgu Dumitrescu, întru cinstirea ocrotitorului său. Deosebit de temeinic construită, din beton armat de la temelie până la încheierea celor șapte turle, ajunge la înălțimea de peste 30 m. Lucrările au urmat proiectul arhitectului Spiridon Cegăneanu (1880–1973), cu grijă la detalii, cum rar există posibilitatea în cazul bisericilor din zonele rurale. Finisajul exterior, realizat prin buciardare, nu a necesitat nicio refacere până în prezent. Interiorul lăcașului este împodobit de fresca pictorului gorjean Iosif Keber (1897–1989), o lucrare de un deceniu, care de altfel l-a și consacrat între numele mari ale penelului eclesial românesc. În subsolul scenelor murale se păstrează numele credincioșilor donatori, unii dintre ei ostenind la tocarea câlților alături de parohul lor. Catapeteasma, care inițial trebuia să ajungă la Viena, a fost sculptată în atelierele Patriarhiei de la Mănăstirea Plumbuita. La slujba de sfințire, fericitul întru pomenire Patriarhul Justinian mărturisea cu admirație: „Biserica din Răcari impresionează în primul rând prin dimensiunile ei. Este văzută de departe, de la kilometri depărtare de locul unde se află situată, și este o desfătare pentru ochi să o privești când te apropii de Răcari pe calea ferată sau pe drumul național ce duce spre Pitești și Târgoviște”.

Credincioșilor adunați în număr mare la slujba de sfințire, Întâistătătorul Bisericii noastre de atunci le-a adresat cuvinte cordiale: „Vă felicit pe toți din adâncul inimii pentru această minunată lucrare și rog pe Bunul Dumnezeu să vă răsplătească, însutit și înmiit, pentru munca și jertfele ce ați depus la zidirea și împodobirea acestei biserici. Să înscrie Dumnezeu în cartea vieții celei nepieritoare pe toți aceia care au trudit, în felurite chipuri, la înălțarea acestui sfânt lăcaș – pe cei care au urzit cu mintea și cu inima zidirea lui; pe cei care au săpat șanțurile temeliilor și au turnat în ele vagoane de ciment și fier; pe cei care au fasonat cofrajele, au îndoit fierul și au turnat, găleată cu găleată, toată zidirea, până la încheierea turlelor; pe cei care i-au așezat acoperișul, dulgherii și tinichigiii […], pe toți aceia care au contribuit cu banul lor, câștigat cu sudoarea frunții, la tot ceea ce ochii noștri privesc și admiră acum […]; patruzeci și trei de ani ați muncit și v-ați jertfit voi, credincioșii din Răcari, pentru a zidi o biserică vrednică de măreția lui Dumnezeu. Cinste vouă pentru această minunată lucrare care vă așază printre credincioșii de frunte ai Sfintei noastre Biserici strămoșești, dar care vă pune pe umeri mari și importante răspunderi și sarcini pentru viitor, între altele pe aceea de a umple cu prezența voastră această biserică în fiecare duminică și sărbătoare și de a o păstra curată și frumos împodobită, ca în ziua de astăzi a târnosirii ei […], drept aceea rămâneți mereu uniți sufletește, așa cum ați fost în decursul anilor cât a durat zidirea acestei biserici, ascultând mai departe de îndemnurile și sfaturile părintești ce veți primi și de aici înainte de la păstorul vostru spiritual, părintele Nicolae Dumitrescu”.

De la rostirea acestor folositoare cuvinte au trecut aproape șase decenii, iar de la mutarea la Domnul a părintelui Nicolae, peste un sfert de veac. Dar valabilitatea lor este eternă. Îndemnul Patriarhului privitor la participarea credincioșilor la slujbă este cel mai valoros și rămâne neîncetat actual pentru orice comunitate parohială. De reținut ar mai fi un cuvânt plin de nădejde, lăsat de același părinte Nicolae în pragul trecerii din această lume. Ajuns la 90 de ani și îngrijit cu devotament de o veche credincioasă (Victorița), Andrei, fiul cel mai mic al acesteia, auzind în preajmă că se vorbește despre sfârșitul părintelui, a spus, hotărât, cu priceperea lui de copil: „Părintele este părinte. Nu se întâmplă!”. „Da, preoția este veșnică. Nu moare niciodată!” – a confirmat părintele Nicolae de pe patul suferinței și, mai ales, după o lucrare pastorală de o viață, în mare parte desfășurată sub un regim socio-politic a cărui ideologie spera contrariul.

Astăzi, această „catedrală munteană” de secol XX este în grija celui de-al treilea paroh de la isprăvirea ei, preotul Ionuț Nica, căruia îi stă înainte un neprețuit tezaur local strâns ani și ani prin strădania și jertfa înaintașilor.

Medalionul Sf. M. Mc. Gheorghe, purtătorul de biruință, veghează pe frontispiciul bisericii sale din Răcari. Mormintele ctitorului Iorgu Dumitrescu, al soției sale Maria și ale familiei preotului-ctitor Nicolae Dumitrescu, asemenea, punctează valoric și referențial curtea lăcașului, ca locuri de rugăciune și recunoștință pentru cei de astăzi.