Răspunsuri duhovniceşti: Să cerem „cu inimă de foc“ ajutorul lui Dumnezeu

Ce patimi trebuie să lepede mai întâi din inima lor începătorul în viaţa monahală ca să poată gusta din bucuria vieţii duhovniceşti?

Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpâneşte cu mai multă tărie. Să ştie că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjură şi anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu „inimă de foc“ ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor şi al oricărui sfânt spre care are evlavie.

Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decât să lupţi şi să biruieşti, având alianţă deplină cerul întreg. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! - zice Domnul nostru Iisus Hristos şi spune aceasta pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toţi stăpâni alături de El.

Dacă un începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr?

Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.

Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mănăstire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.

Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfârşite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mănăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi „să-i cadă mană cerească de sus“?

Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mănăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume.

Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: „Toată suflarea să laude pe Domnul!“. (arhim. Arsenie Papacioc, Convorbiri duhovniceşti, II)