Rătăcind prin tăcere

Înţelesul cuvintelor păleşte de la o zi la alta. Apar noi şi noi sensuri, dezorientând, încurajând o tăcere precaută. Până când - profitând de îngheţarea conversaţiilor -, deodată, se instaurează amuţirea. Ne privim unii pe alţii şi păşim mai departe, în linişte. Dăm din cap şi ne simţim mulţumiţi, comunicând astfel tot ce aveam de comunicat. Iar gândurile încep să ne părăsească, pe nesimţite, odată cu nerostirea lor dureroasă. Singurătatea ne smulge din comunitate şi ne aruncă într-un tărâm al disperării, al autodistrugerii neasistate.

Chiar dacă am mai avea ceva de spus, ce ar putea fi? Banalităţi, şabloane, trivialităţi. Ni s-a explicat, doar, în toţi aceşti ani de vrie neîntreruptă, că nimic nu mai este important, că toate sunt doar faţete indezirabile ale anacronismului. Iar sufletul nostru... Sufletul nu există. Ni s-a spus că suntem creaturi ale hazardului, ieşite din oceanul nefiinţei şi având drept unic scop în viaţă perpetua distracţie. Fără limite, fără morală, fără Dumnezeu.

Cuvintele care ne înconjoară, zi de zi, sunt doar tăcere. Una abil deghizată, în aşa fel încât să trăim cu impresia că am vorbi între noi. De fapt, prelungim inutil o iluzie. Dacă ne acceptăm starea agresiv sugerată, de animal (aproape) cugetător, acceptăm inclusiv comunicarea rudimentară, aferentă acestei stări. Tentativele de a ieşi din şablon pot apărea doar ca un mimetism amuzant, nicidecum ca o depăşire a mistuitorului impas în care am ajuns.

Dincolo de credinţa deplină şi conştientă, de convorbirea lucidă şi responsabilă cu Dumnezeu şi cu semenii, nu există decât tăcere. Simţurile năvălesc şi sunt satisfăcute, de-a valma, gândurile se sting, sub arşiţa exprimării ucise, iar năzuinţele ni se opresc la graniţa dintre fantezie şi dorinţă, acolo unde se pierd în negura imposibilei deveniri.

Experimentăm, astăzi, în propria noastră viaţă, o neverosimilă anticameră a infernului: lipsa lui Dumnezeu, a semenilor şi a sinelui. Dar nu ştim acest lucru, căci ni se cere, tot mai insistent, să uităm ce presupune iadul. Şi mai ales ni se cere să nu îi învăţăm pe copiii noştri care este calea spre Rai şi care este cea către iad. De parcă, nespunându-le, neprevenindu-i (de teamă să nu îi înspăimântăm, după cum se tot pretextează), le-am face un bine lăsându-i să rătăcească prin necunoscut.

Fac parte din generaţia crescută "cu cheia la gât" şi am primit primele învăţături despre Dumnezeu acasă, pe ascuns, în paralel cu aiuritoarele teorii "materialist-ştiinţifice" predate la şcoală. Ca mine sunt atâţia alţii. Mă întreb de ce şi-ar dori cineva care a trecut prin experienţe asemănătoare să le interzică propriilor copii accesul la simplele informaţii despre bine şi rău. Am crezut că una dintre cele mai importante libertăţi obţinute după decembrie 1989 a fost manifestarea neîngrădită a credinţei, alături de posibilitatea primirii unei educaţii religioase corecte. Mă întreb de ce încearcă unele persoane să întineze normalitatea, smulgând idei din contextul firesc şi prezentându-le distorsionat, cerând renunţarea, cu orice preţ, la aceste libertăţi. Sunt unul dintre cei ce respectă omul şi diversitatea modalităţilor sale de a-şi concepe existenţa, devenirea. Mă întreb, însă, de când (şi de ce) o minoritate îi poate porunci majorităţii să o urmeze, iar majoritatea trebuie să se conformeze, tăcută şi resemnată.

Se spune că izbânda cea mai de seamă a diavolului este aceea de a-l convinge pe om că el, săvârşitorul răului, nu există. Deoarece, în acest caz, omul se va putea îndrepta spre propriile plăceri, fără nici o restricţie de ordin moral.

Poate că de aceea ni se cere să îi îndemnăm pe copiii noştri să păşească în viaţă fără discernământ, fără a intra în biserică, fără a se ruga, şi mai ales fără a şti ce presupune, de fapt, credinţa.

Luptând, astfel, pentru biruinţa celui ce nu se vrea cunoscut, bucurându-se doar să ne vadă rătăcind prin tăcere.