Rațiunile inimii și „inimile” rațiunii

Blaise Pascal a fost cel dintâi care a brevetat concep­tul de „rațiuni ale inimii”, în opinia sa, necunoscute de minte. Dar, poate, a venit momentul să discutăm și despre „inimile” rațiu­nii, despre acele deosebit de folositoare sau ruinătoare moduri în care ra­ți­u­nea noastră creează, în universul nostru interior, o gândire atât de înal­­tă sau de pătimașă, încât nici ini­ma, nici sufletul nu li se pot opune.

S-a spus pe nedrept că inima este sediul emoțiilor, iar mintea este al gândurilor. Dar și inima are gânduri, de vreme ce Mântuitorul ne spune că din ea ies: „gânduri rele (s.n.), ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19), și rațiunea dispune de emoții, pentru că fiecare om are două moduri de cugetare: unul care necesită efort și meditare, celălalt - pe pilot automat, instinctiv, impulsiv. Al doilea mod de cugetare seamănă mult cu emoțiile needucate, cu toate că este un plan de desfă­șu­rare rațional. Ce se întâmplă? Pe măsură ce avansăm în vârstă, emo­țiile trăite de-a lungul timpului și experiența acumulată se varsă în două recipiente raționale. Primul este cel al cugetării lente, în care omul este pe deplin treaz și asumat, în care se pun toate elementele pe făgașul lor natural, firesc și culegem ceea ce este de folos, respingând ceea ce nu se cuvine. Această cugetare trezvitoare are nevoie de timp pentru a se sedimenta și de o anumită analiză a lucrurilor despărțindu-le de încărcătura lor emoțională, sentimentală și observându-le așa cum există ele în realitate. Ea necesită efort și timp și este ignorată, ba chiar respinsă de majoritatea covârșitoare a oamenilor de astăzi, care se grăbesc către nicăieri, crezând că gândesc totul, dar care, așa cum vom vedea, aproape își interzic gândirea curată, această primă „inimă” a rațiunii care ne păstrează legătura vie cu Dumnezeu și care constituie una dintre asemănarile noastre esențiale cu El. Al doilea recipient constă în modul de gândire impulsiv, instinctiv, care este considerat drept o formă de apărare, un efect al instinctului de supraviețuire. El este utilizat de creierul nostru în special în situații-limită, când nu avem timp, nici posibilitatea de a gândi pe larg, trezvitor, ci trebuie să ne rezumăm la o hotărâre bruscă - de exemplu, atunci când ești la volan și faci o mișcare instinctivă de a evita un accident. De gândit, ai gândit, dar folosindu-te de raționalitatea instinctivă, nu de cea deliberativă.

Pentru sfinți, al doilea mod de gândire devine în întregime supus primului și se sfințește în timp. Adică ajunge să fie folosit numai pentru slujirea și voia lui Dumnezeu. De aceea, deși instinctiv ne temem de moarte, sfinții o îmbrățișează fără regrete și fără efort, tocmai pentru că gândirea lor „animalică”, instinctivă, este supusă celei trezvitoare. Pentru oamenii păcătoși, însă, gândirea instinctivă o aservește pe cea trezvitoare, lentă, cugetătoare. Pe de o parte, pentru că gândirea instinctivă este rapidă, pe de altă parte pentru că devine cu ușurință egoistă și la îndemână, comodă, ușor de utilizat. Însă gândirea instinctivă are un defect major: este repetitivă. Cu ea nu înveți mai mult, rămâi la același nivel și, mai mult decât atât, ea nu face diferență între gânduri! Orice gând, fie bun, fie rău, gândirea instinctivă îl preia și îl transpune în faptă. Totodată, gândirea instinctivă extrapolează mult emoțiile negative, le dă impuls prin imaginație, le ia drept realitate netăgăduită. Ea devine, dacă ne referim la termenii pascalieni, o „inimă rea” pentru mintea noastră, inima necurată de care vorbea Mântuitorul. De aceea, trebuie să ne silim să gândim depunând eforturi pentru a înțelege lumea și viața în care trăim. Să nu devenim prizonieri ai gândirii animalice, instinctive, pentru că, astfel, nu vom putea niciodată nici să gândim corect, nici să simțim corect. Până atunci, să medităm cu răbdare la ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul, ca să ajungem pe treapta gândirii trezvitoare, curate: „Nu este purtare care să fie în stare să atragă gândirea în afara acestei lumi și să o ferească de piedicile care sunt în ea cum este meditarea la Dumnezeu. Aspră este această lucrare; aspră, dar uimitoare, dar și ușoară și dulce. Sârgu­iește-te, iubitul meu, să-ți pleci necontenit mintea asupra lui Dumnezeu, fiindcă aceasta înseamnă că închizi ușa tuturor gândurilor stricăcioase. Începe cu multa rugăciune: rugăciunile necontenite sunt o meditare continuă la Dumnezeu. Dar ca rugăciunile să fie continue, rugăciunea trebuie să fie pusă în mișcare de inimă spre meditarea neîncetată la Dumnezeu. Atunci ea face mintea cerească prin mișcările ei foarte bune potrivite învățăturii dumnezeiești și prin cuvintele rugăciunii care fac deplină frica de Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, 3, 1-2, partea a III-a, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2005, p. 41).

Meditează, elimină gândurile necurate, roagă-te și concentrează asupra gândirii curate, trezvitoare, vii, adânci. Altfel, vei deveni doar prizonierul gândirii animalice, instinctive, care te va preda, la rândul ei, patimilor și păcatelor fără număr, fără lumina nici unui discernământ.