Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Reflecții asupra omului cu rost și fără rost

Reflecții asupra omului cu rost și fără rost

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Florin Micu - 21 Iun, 2015

Una dintre iluziile cu care trăiește omul modern este formulată prin următoarea aporie: omul trăiește nihilismul existenței, crezând că doar așa devine stăpânul naturii și lumii care-l înconjoară. Omul trăiește în ficțiunea pe care și-a construit-o, totul reducându-se la adevăr sau falsitate.Un filosof român, Gabriel Liiceanu, într-un articol, vorbea de ficțiocrație, de acea incapacitate a omului de a se întreba dacă realitatea este cu adevărat reală sau este doar o minciună fabricată cu scopul de a-l manipula, de a-l înșela. Deși articolul problematiza situ­ația omului modern, care trăiește viața ca pe o ficțiune, într-o dezordine din ce în ce mai mare, filosoful, adept al filosofiilor existențialiste, nu poate înțelege cum a fost posibil să se ajungă în această situație paradoxală: pe de o parte rațiune, pe de altă parte credința în valori străine ființei umane, străine valorilor umane perene.

Lumea în care trăim este rezultatul vidului spiritual și/sau existențial, înțeles ca ruptură a sufletului de Ființa Absolută, de Dumnezeu. Practic, orice gând, idee, cuvânt exprimat nu mai trece prin filtrul criteriului certitudinii, al credinței, ci totul devine posibil, căci, atunci când Dumnezeu nu există, totul este posibil, spunea Ivan Karamazov în romanul lui Dostoievski.

Aici se află omul fără Dumnezeu, o ființă cu urme de rațiu­ne care se zbate în bezna iluministă și se întreabă permanent care este sensul vieții sale, al lumii sau chiar al Universului. Chiar și psihologii sau psihiatrii moderni sunt înspăimântați de creșterea exponențială a numărului de cazuri de depresie sau de tendințe paranoice. Am putea crede că afirmația conform căreia dacă Dumnezeu vrea să piardă un om atunci îi ia min­țile devine validă prin con­se­cințele acțiunilor și valorilor prezente la ceea ce am putea numi om modern.

G. Vico, marele comparatist al antropologiei culturale, considera că la omul modern nu rațiunea domină, ci imaginația, nu spiritul analitic, ci cel al sintezei, nu gândirea spiritualizată, ci fantasma/ficțiunea. Credința nihilistă a favorizat crearea culturii iraționalului, căci o cultură fără o conștiință a ființei sau a lui Dumnezeu este o cultură irațională.

Am putea vorbi despre un tip de nevroză socială care are la bază două pseudoadevăruri: încrederea oarbă în raționalitatea științei, devenită în câteva decenii o credință care în fapt nu este decât o nouă ideologie, iar în al doilea rând, valul imagologic ca produs al tehnologiei informației, al mass-mediei, care a contribuit în mod substanțial la crearea schizocrației, a rupturii omului de realitatea în care trăiește. Cele două elemente au condus la apariția unui produs, a omului irațional, lipsit de credință în Dumnezeu, autosuficient, dar lipsit și de conștiința propriei ființe. Este un produs social, care-și trăiește veacul în disperarea suspiciunii de a exista. Preferă să se lipească de orice, de valori seculare, de adevăruri umplute de minciună, doar, doar va scăpa de suferința interioară, de vidul spiritual și existențial în care se zbate. Întreaga viață este o permanentă fugă, fugă de propria ființă, căci în străfunduri mai apare câteodată chipul divinului pe care-l poartă. În tulburarea sa, omul de astăzi are o gândire ambivalentă: când își dă seama de micimea existenței, când dorește să facă exhibițio­nism simbolic.
Omul trăiește iluzia inexisten­ței răului ca forță spirituală, trăiește iluzia unei autonomii, câștigată sau dată de forța tehnologiilor, însă toate acestea nu fac decât să adâncească starea de nihilism, de suferință incon­ști­entă a omului după Dumnezeu. Omul de astăzi nu crede și nici nu înțelege cât de mare este propria amăgire, cât de înșelat este în raționamentele sale, nu înțelege că viața sa este explicată prin sofisme, și nu prin adevăruri. Ceea ce-l înspăimântă este însă frica față de moarte. Deși nu crede în Înviere, se agață de po­sibilitatea unei astfel de pers­pec­tive. Omul de astăzi se joacă cu e­xis­tența sa crezând că poate schimba lumea, că o poate stăpâni, conduce. Și acesta este rodul iluziei, al ficțiunii în care trăiește.

Singura șansă a omului este reîntoarcerea la spiritualitatea autentică, la valorile și simță­min­tele credinței în Dumnezeu, indiferent de opoziția celor din jur. Acest fapt este în plin proces, însă ce ne atrage atenția este faptul că omul trăiește în cel puțin două dimensiuni: cea socială, seculară, condusă astăzi prin mass-media, cea care a creat ficțiocrația, și realitatea spirituală autentică, credința în crești­nis­mul neschimbat de peste 2.000 de ani. Asistăm la un război care se duce atât în interiorul fiecărei ființe, dar și extern, interuman, irațional și inconștient. Doar Dumnezeu va hotărî soarta războiului din interiorul nostru sau dintre noi, însă o aporie transformată în idee, valabilă atât pentru o tabă­ră, cât și pentru cealaltă, poate în­cheia aceastaă măruntă opinie cu o întrebare: care om este cu rost în lume și care este fără rost?