Refuzuri grăbite şi întâlnirea cu realitatea despărţită de Dumnezeu

În lumina relatărilor evanghelice, vedem adesea că înaintea Mântuitorului Hristos nu se pleacă doar oamenii cu inimă curată, ci și demonii; nu numai sufletele credincioșilor Îi recunosc stăpânirea, ci și duhurile necurate; nu doar făpturile însuflețite, ci întreaga creație ascultă de glasul Ziditorului. Cu puțin înainte de minunea din Gadara, istorisită în Duminica a 5-a după Rusalii, Evanghelistul Matei consemnează cum Domnul a certat marea învolburată și vânturile năprasnice, iar acestea I s-au supus îndată, așezând peste ape o liniște pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Uimiți de această putere, cei care se aflau în corabie se întrebau: „Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?”

Ajungând în ținutul Gadarei, chiar duhurile întunericului Îi mărturisesc dumnezeirea, recunoscându-L drept Judecătorul lumii și Cel înaintea căruia nimic nu poate rămâne ascuns. Cuprinși de teamă, Îl întreabă: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” Prin această mărturisire, vrăjmașii lui Dumnezeu descoperă ceea ce oamenii încă încercau să înțeleagă: Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul timpului, al vieții și al veșniciei, înaintea Căruia toate puterile cerului și ale adâncului se pleacă.

Această descoperire ne arată că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a-l căuta și mântui pe omul pierdut, pentru a sfărâma lanțurile păcatului și ale morții și pentru a reda libertatea celor robiți de puterile întunericului.

Tâlcuind această minune, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că demonii Îl mărturisesc pe Hristos înaintea oamenilor, siliți fiind să adeverească ceea ce marea și vânturile arătaseră deja prin ascultarea lor deplină: că Iisus este Domnul întregii făpturi, văzute și nevăzute. După ce valurile s-au liniștit la porunca Sa și furtuna s-a prefăcut în liniște, urmează și biruința asupra puterilor întunericului. Întreaga creație, de la adâncurile mării până în cele mai întunecate străfunduri ale lumii demonice, devine martoră a stăpânirii dumnezeiești.

Sfântul Chiril al Alexandriei explică faptul că Domnul a îngăduit demonilor să intre în turma de porci nu pentru a le spori puterea, ci pentru a descoperi cruzimea fără margini și ura lor neîmpăcată față de făptura lui Dumnezeu. Dacă nici asupra animalelor nu au adus altceva decât moarte și pieire, cu atât mai mult ar fi nimicit sufletele oamenilor, dacă puterea lor nu ar fi fost necontenit ținută în frâu de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Minunea din ținutul Gadarei ne învață că demonii nu au o putere nelimitată. Ei nu pot intra nici măcar într-o turmă de animale fără îngăduința lui Dumnezeu. Chiar scufundarea porcilor în mare dezvăluie limpede intenția lor ucigașă și dorința neostoită de a distruge zidirea Creatorului. În același timp însă, Hristos descoperă că un singur om valorează mai mult decât orice bogăție trecătoare, avere sau câștig material. Un suflet eliberat din robia răului valorează mai mult decât toate bunurile lumii.

Și totuși, iubirea Sa dumnezeiască nu a fost întâmpinată cu recunoștință. Locuitorii cetății, în loc să se bucure de vindecarea celor doi oameni chinuiți de demoni, au rămas cu privirea ațintită asupra pierderii turmei. Inima lor s-a întristat nu pentru suferința aproapelui, ci pentru paguba materială. În loc să-L primească pe Hristos, L-au rugat să plece din hotarele lor. Aceasta este o dureroasă şi actuală tragedie a istoriei omenești: omul ajunge uneori să prețuiască lucrurile mai mult decât persoanele, averea mai mult decât sufletul, câștigul mai mult decât iubirea.

Fericitul Augustin vede în această atitudine o adevărată dramă duhovnicească. Deși oamenii au fost martorii unei minuni, au plâns pierderea porcilor și au rămas insensibili la vindecarea semenilor. Astfel, Evanghelia ne avertizează că inima care se lipește prea mult de cele trecătoare își pierde sensibilitatea pentru cele veșnice, iar acolo unde rugăciunea se stinge, iar comuniunea cu Dumnezeu se răcește și omul Îl alungă pe Hristos din cetatea sufletului său, vrăjmașul își găsește loc.

Doar prezența lui Hristos aduce adevărata libertate, numai rugăciunea păstrează sufletul treaz, iar harul lui Dumnezeu luminează întunericul inimii. Acolo unde omul Îl primește pe Dumnezeu cu credință și iubire, demonii fug, pacea se așază înlăuntru, iar sufletul redescoperă frumusețea chipului după care a fost zidit, pregustând lumina neapusă a Împărăției lui Dumnezeu.

Locuitorii cetății au văzut înaintea ochilor dovada puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. Au văzut doi oameni eliberați din robia demonilor, redați demnității și vieții, dar inimile lor nu s-au umplut de bucurie. În loc să se veselească pentru izbăvirea semenilor lor, s-au întristat pentru paguba materială. Aici se află cheia unui epilog dureros al Evangheliei: cetatea nu se bucură de vindecarea celor doi oameni, ci plânge pierderea unei turme de porci. Privirea lor rămâne coborâtă spre cele trecătoare, iar sufletul nu mai poate vedea frumusețea minunii dumnezeiești. Ei nu întreabă despre Dumnezeu, nu caută mântuirea și nici nu doresc să înțeleagă lucrarea harului, ci sunt preocupați exclusiv de pierderea câștigului adus de creșterea porcilor.

Sfântul Teofilact al Ohridei vorbește despre două feluri de întâlniri cu Hristos: unii Îl primesc pe Hristos ca Izvor al vieții și al mântuirii, iar alții, asemenea gadarenilor, Îl alungă, iubind mai mult bunurile materiale decât prezența dătătoare de viață. Nu cei demonizați Îl alungă pe Hristos, ci oamenii, care, deși se bucură de libertate trupească, rămân robiți de patima iubirii de avere și de atașamentul față de cele pieritoare. Astfel, adevărata robie nu este întotdeauna cea văzută, ci aceea care se ascunde în adâncul inimii și o leagă de idolii acestei lumi.

În același duh, Sfântul Ambrozie al Mediolanului arată că cea mai mare nenorocire care se poate abate asupra omului nu este pierderea bunurilor, nici lipsurile sau încercările vieții, ci plecarea lui Hristos din viața sa. Atunci când Lumina lumii Se îndepărtează, sufletul rămâne în întuneric, iar liniștea inimii este înlocuită de neliniște și de golul pe care nimic din cele materiale nu îl poate umple.

Nu există, într-adevăr, pedeapsă mai grea decât aceea ca omul însuși să-L izgonească pe Hristos din sufletul său și să rămână lipsit de cercetarea iubirii Sale. Evanghelia surprinde un contrast cutremurător: demonii sunt izgoniți, cei doi oameni sunt vindecați, însă întreaga cetate rămâne fără Hristos, nu pentru că El ar fi părăsit-o, ci pentru că oamenii I-au cerut să plece. Această imagine depășește timpul și devine oglinda propriei noastre vieți. De multe ori, fără să rostim asemenea cuvinte, Îi cerem lui Hristos să plece din viața noastră, alegând păcatul în locul pocăinței, egoismul în locul iubirii, zgomotul lumii în locul liniștii sau cele trecătoare în locul Împărăției lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă învățătură este mărturisirea că Mântuitorul Iisus Hristos este Domnul întregii creații. Marea Îi ascultă glasul, vânturile I se supun, iar demonii tremură înaintea puterii Sale dumnezeiești. Evanghelistul surprinde uimirea celor care au fost martori la potolirea furtunii și la izbăvirea ucenicilor din primejdia morții, care se transformă într-o întrebare plină de sfântă cutremurare: cine poate fi Acesta, de vreme ce întreaga creație Îi ascultă porunca?

Răspunsul este unul singur: nimeni altul nu poate porunci vânturilor, valurilor și demonilor decât Cel care a adus toate la existență prin cuvântul puterii Sale. Chiar și după căderea lor, demonii Îl cunosc pe Creator și nu-I pot nesocoti stăpânirea. Evanghelia ne descoperă astfel că, oricâtă tulburare ar încerca să semene în lume, puterile întunericului rămân supuse voii lui Dumnezeu. În această certitudine se află una dintre mângâierile credinței noastre: nimic nu poate birui pe omul care rămâne unit cu Hristos prin rugăciune, prin pocăință și prin viața în duhul Bisericii.

Minunea din ținutul gadarenilor ne învață că valoarea unui singur om este incomparabil mai mare decât orice bogăție a lumii. Un suflet izbăvit din robia păcatului valorează înaintea lui Dumnezeu mai mult decât toate averile, câștigurile și amăgirile vieții trecătoare. Când omul înțelege măsura dumnezeiască a valorilor, începe să privească lumea cu ochii lui Hristos, iar ceea ce părea odinioară comoară se dovedește a fi umbră, în timp ce sufletul luminat de har devine adevărata bogăție care rămâne în veșnicie.

Patimile pot întuneca vederea sufletului la fel de mult, uneori chiar mai greu decât demonizarea însăși. Omul poate rămâne liber trupește, dar rob lăuntric, legat cu lanțurile nevăzute ale propriilor patimi. Așa s-a întâmplat și în ținutul Gadarei, unde iubirea de avere și patima câștigului au întunecat atât de mult mintea locuitorilor, încât L-au izgonit pe Hristos din mijlocul lor. Ei au socotit pierderea bunurilor mai dureroasă decât pierderea Izvorului vieții.

Astfel, Evanghelia ne descoperă că orice patimă ridică între om și Dumnezeu un zid greu de trecut, legând sufletul cu lanțuri nevăzute, dar deosebit de puternice.

În lumina acestei învățături, înțelegem că cea mai mare tragedie a omului nu este pierderea averilor, a sănătății biologice sau a bunăstării, ci despărțirea de Hristos și lipsirea de binecuvântarea prezenței Sale. Toate celelalte pot fi redobândite sau purtate cu răbdare, însă sufletul care se îndepărtează de Dumnezeu își pierde adevărata lumină și adevărata pace. Suntem chemați să discernem neîncetat între cele vremelnice și cele veșnice, între lucrurile care se risipesc și comoara care rămâne în ceruri. În această nevoință, rugăciunea este arma cea mai puternică împotriva diavolului, pavăza sufletului și respirația vieții duhov­nicești.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne-au lăsat o învățătură profundă: acolo unde rugăciunea se înalță cu stăruință și inimă curată, diavolul nu găsește loc de intrare; iar unde rugăciunea lipsește, sufletul se golește de Dumnezeu și vrăjmașul caută să pună stăpânire. Când omul Îl cheamă pe Dumnezeu cu credință, puterile întunericului se risipesc asemenea fumului înaintea focului. Însă, în clipa în care sufletul începe să se întoarcă prin pocăință, diavolul se împotrivește cu și mai multă înverșunare, răcnind, după cuvântul Sfântului Apostol Petru, „ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Tocmai de aceea, lupta duhovnicească nu este semnul părăsirii de către Dumnezeu, ci adesea dovada întoarcerii omului către El.

Din nefericire, lumea cade adesea în amăgirea de a vedea răul numai în aproapele. Mulți cred că răul se află întotdeauna în greşe­lile şi neputinţele celuilalt. Omul duhovnicesc, însă, privește altfel: nu caută să vadă până unde poate cădea fratele său, ci cât de sus îl poate ridica harul lui Dumnezeu. Nu judecata vindecă, ci iubirea; nu osânda îl schimbă pe om, ci mila și rugăciunea.

În întreaga Evanghelie strălucește și un alt adevăr de o frumusețe copleșitoare: Mântuitorul Se arată atotputernic asupra întregii creații, dar nu silește nicidecum libertatea omului. El poruncește mării și aceasta se liniș­tește; ceartă vânturile și ele Îl ascultă; izgo­nește demonii și aceștia se supun îndată. Dar înaintea omului, Dumnezeu Se oprește și așteaptă răspunsul pe care acesta i-L oferă.

Vânturile și marea Îi ascultă glasul fără împotrivire, iar demonii tremură înaintea poruncii Sale, însă omul rămâne liber să aleagă. Unii Îi deschid larg ușa inimii și rostesc asemenea ucenicilor din Emaus: „Doamne, rămâi cu noi!” Alții, asemenea gadarenilor, Îi spun: „Ieși din hotarele noastre!” Între aceste două atitudini se cuprinde taina libertății omenești.

Această alegere nu privește doar viața unei persoane, ci poate schimba viața unei familii, a unei comunități și, uneori, chiar a unei epoci întregi. De aceea, istorisirea Evangheliei duminicii cu întâmplările din Gadara nu este doar cadrul unei minuni săvârșite odinioară în ținutul Gadarei, ci o chemare adresată către fiecare dintre noi. În fiecare zi, prin gândurile, cuvintele și faptele noastre, Îi răspundem lui Hristos fie cu dorința de a rămâne în casa sufletului nostru, fie cu refuzul adeseori grăbit, nedorit de fapt...

Să alegem, așadar, calea cea bună și luminoasă pe care au ales-o cei vindecați și nu pe aceea a potrivnicilor cetății care au închis porțile înaintea Domnului. Să păstrăm rugăciunea în inimile noastre, să iubim mai mult pe Hristos decât toate bunurile trecătoare și să-I spunem neîncetat, cu credință și cu dragoste: „Doamne, rămâi cu noi!”