Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Rochii de mireasă

Rochii de mireasă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 12 Mai 2017

Strângea peticele de zăpadă de pe câmpuri. Asta era ocupația ei în zilele de la începutul primăverii. N-o vedea nimeni când făcea asta. Dar nu ca să nu fie văzută ieșea ea la miezul nopții din casă, ci pentru că atunci erau singurele clipe ale zilei din singurele zile ale anului când puteai să vezi două ceruri în loc de unul. În afară de cel mare, de deasupra, plin până la refuz de stele, mai exista un cer nițel mai mic pe pământ. Doldora însă și el de lumină! Un cer pe care puteai să umbli în voie fără să-ți dea târcoale nesăbuința de a-ți închipui că ești Dumnezeu. Însă nu dorința unei astfel de închipuiri o aducea pe ea aici. Pășea cu sacul în spate pe cerul din marginea satului ca să culeagă lumină. Aproape că i se făcea frică atunci când o atingea cu mâna, fiindcă știa că strălucirea albă a peticelor de zăpadă pe care le vâra în sac venea de sus de la stele, iar viul licăririi stelelor și mai de sus, de la Dumnezeu.

Una dintre cele două odăi ale casei ei mărunte se umplea, după câteva drumuri pe câmpul din vecinătatea satului, cu petice de zăpadă.

Apoi, săptămâni în șir femeia acea singură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, nici vorbăreață, nici mută, nici tristă, nici veselă, doar singură, atât, mai singură decât toate celelalte femei din sat la un loc, ea, care nu fusese niciodată măritată, stătea pe un scăunel în fața casei și cosea, din revărsatul zorilor până ce răsăreau primele stele, rochii de mireasă. Din zăpada ce-o strânsese în primele zile de primăvară în sac.

D-asta și erau atât de frumoase miresele de la noi din sat. Și d-asta se și înghesuiau toate fetele, îna­inte de nuntă, la croitoreasa de rochii din petice de zăpadă. Și d-asta le apuca tremuratul când îmbrăcau aceste rochii. Și d-asta tremura și femeia care le cususe. Era ca și cum se mărita și ea, ce nu fusese niciodată măritată, odată cu fiecare dintre ele. Pe jumătate tremura de frig. Jumătatea cealaltă, de fericire!