Rochii de mireasă

Strângea peticele de zăpadă de pe câmpuri. Asta era ocupația ei în zilele de la începutul primăverii. N-o vedea nimeni când făcea asta. Dar nu ca să nu fie văzută ieșea ea la miezul nopții din casă, ci pentru că atunci erau singurele clipe ale zilei din singurele zile ale anului când puteai să vezi două ceruri în loc de unul. În afară de cel mare, de deasupra, plin până la refuz de stele, mai exista un cer nițel mai mic pe pământ. Doldora însă și el de lumină! Un cer pe care puteai să umbli în voie fără să-ți dea târcoale nesăbuința de a-ți închipui că ești Dumnezeu. Însă nu dorința unei astfel de închipuiri o aducea pe ea aici. Pășea cu sacul în spate pe cerul din marginea satului ca să culeagă lumină. Aproape că i se făcea frică atunci când o atingea cu mâna, fiindcă știa că strălucirea albă a peticelor de zăpadă pe care le vâra în sac venea de sus de la stele, iar viul licăririi stelelor și mai de sus, de la Dumnezeu.

Una dintre cele două odăi ale casei ei mărunte se umplea, după câteva drumuri pe câmpul din vecinătatea satului, cu petice de zăpadă.

Apoi, săptămâni în șir femeia acea singură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, nici vorbăreață, nici mută, nici tristă, nici veselă, doar singură, atât, mai singură decât toate celelalte femei din sat la un loc, ea, care nu fusese niciodată măritată, stătea pe un scăunel în fața casei și cosea, din revărsatul zorilor până ce răsăreau primele stele, rochii de mireasă. Din zăpada ce-o strânsese în primele zile de primăvară în sac.

D-asta și erau atât de frumoase miresele de la noi din sat. Și d-asta se și înghesuiau toate fetele, îna­inte de nuntă, la croitoreasa de rochii din petice de zăpadă. Și d-asta le apuca tremuratul când îmbrăcau aceste rochii. Și d-asta tremura și femeia care le cususe. Era ca și cum se mărita și ea, ce nu fusese niciodată măritată, odată cu fiecare dintre ele. Pe jumătate tremura de frig. Jumătatea cealaltă, de fericire!