Rugăciunea reface în noi suflarea dumnezeiască

Dacă ar fi să ne imaginăm Învierea Domnului ca duminica din cel mai luminos spectru al anului bisericesc, atunci Duminica Izgonirii lui Adam din Rai ar fi la celălalt capăt față de praznicul Paștilor. În Sinaxarul sâmbetei dinaintea Înfricoșă­toarei Judecăți se prezintă motivul pentru care Părinții Bisericii au rânduit să se pomenească Judecata finală și alungarea protopărinților din Rai. În primul rând este o viziune temporală, pentru că Judecata finală exprimă sfârși­tul lumii și al timpului și intrarea în „ziua a 8-a”, a odihnei veșnice, și, prin urmare, duminica următoare amintește de crearea lumii și a protopărinților noștri și mai cu seamă de păcatul lor și aruncarea în lumea suferinței. Această prezentare istorică respectă și prăznuirea liturgică, pentru că Postul Mare care începe după ziua izgonirii este o rememorare a perioadei vechi-testamentare, când omenirea era la porțile Împărăției cerurilor și aștepta venirea Mântuitorului. În al doilea rând, avem și o temă ce ține de pedagogia duhovnicească la mijloc. Dacă, în primele două duminici ale Triodului, vameșul și fariseul și fiul risipitor ne-au învățat îndelunga-răbdare și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu, prin următoarele popasuri ni se arată că Dumnezeu este și drept atât la Judecata universală, cât și față de protopărinții noștri Adam și Eva. Aceste duminici sunt o avertizare asupra păcatului și a efectelor lui stricăcioase asupra naturii umane și a relațiilor dintre oameni și Dumnezeu.

Păcatul a stricat relația omului cu Dumnezeu, iar consecința a fost alungarea sau izgonirea omului din Rai. În Biblie se spune: „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3, 23). În iconografia și imnologia Bisericii se vorbește de alungare sau izgonire, o acțiune care implică mânie din partea lui Dumnezeu. Avem o imagine complet opusă tatălui milostiv din Pilda Fiului risipitor. Și nu e numai izgonire, ci și amenin­țarea unei pedepse cu moartea pentru o eventuală întoarcere: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare să păzească drumul către pomul vieţii” (v. 24). Aceste imagini sunt foarte puternice, arătând că s-a întâmplat o separare între om și Dumnezeu care nu putea fi rezolvată ușor.

În spiritualitatea ortodoxă, păcatul are și înțelesul unui eșec exis­ten­țial, care are la rândul lui un rezultat foarte concret. Nu este cum am spune numai o pată sau o murdărie, ci o realitate ce are o lucrare proprie. De aceea ar fi foarte folositor să recitim în aceste zile capitolele 2 și 3 din cartea Facerii, pentru că ni se arată că în esență păcatul este eșecul de a menține o relație vie cu Dumnezeu și apoi și cu semenii. Această separație este, în cele din urmă, moarte care se manifestă atât spiritual, ca distrugere a unei relații, și apoi și fizic, ca pierderea legăturii sufletului omului cu trupul său. În ambele situații, moartea este permanentizarea acestei separații. Tema sepa­ra­ției nu este întâmplătoare. Ea a fost punctată în primele duminici ale Triodului. Păcatul mândriei îl face pe fariseu să se simtă separat de ceilalți oameni. El spune: „Îți mul­­țumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”. Păcatul desfrânării îl face pe fiul risipitor să se separe de tatăl său, iar pocăința este reversul acestui gest, reunirea cu cel care îl iubea. La Judecata finală, lipsa iubirii milostive îi va separa pe oameni în categorii, precum desparte păstorul oile de capre, iar acum, vedem că păcatul îl separă și-l alungă pe om de la Dumnezeu și de viață deplină personificată ca Pomul Vieții din Eden.

Pentru a reface acest drum înapoi, cartea Facerii ne oferă și niște indicii despre felul în care această separare a evoluat între primii oameni și Dumnezeu. Sunt văzuți trei pași: ei au fost convinși că drumul lor este mai bun decât cel arătat de Dumnezeu („De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”); au devenit conștienți de sine și au fugit de Creatorul lor („Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”); și, poate cel mai grav, au încercat să se justifice și să apere ceea ce au făcut, în cele din urmă învinuindu-L tot pe Dumnezeu („Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”).

Acest dialog al omului cu Dumnezeu nu a fost terminat în Eden, el rămâne o pagină deschisă pentru umanitate până la sfârșitul veacurilor. Cuviosul Sofronie Saharov spune că pocăința propovăduită de Domnul Hristos este continuarea acestei convorbiri de după cădere. Sfântul stareț spune: „Principiul propovăduirii lui Hristos - «Pocăi­ți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor» (Matei 4, 17) - este pierdut de noi. Este evident că nu a fost decât continuarea convorbirii începute în Rai între Dumnezeu și om (cf. Facerea 3, 8). Chemați de Dumnezeu să se pocăiască, Adam și Eva au refuzat să-și recunoască minciuna. Eva cea lipsită de curaj l-a învinuit pe șarpe, Adam a învinuit cu obrăznicie și pe Eva și pe Dumnezeu, Care i-a dat o asemenea soție”.

Pentru a reconstrui relația omului cu Dumnezeu, din paginile primelor capitole ale Facerii vedem că omul trebuie să refacă înapoi pașii despărțirii: trebuie să renunțăm la justificări și scuze pentru păcate; trebuie să renunțăm la mândrie și să nu ne ascundem de Dumnezeu în căderile noastre crezând că nu ne vede sau nu știe ce facem; trebuie să credem că poruncile și ceea ce Dumnezeu ne învață este calea vieții și binele nostru.

Cartea Facerii ne mai spune că drumul spre Pomul Vieții este oprit pentru noi, prin urmare, trebuie să facem niște eforturi pentru a ajunge acolo. Postul, cu toate aspectele lui ascetice, și rugăciunea sunt acest efort care ni se cere în această perioadă.

Peste toate se evidențiază însă această lucrare deosebit de necesară omului, rugăciunea, despre care Cuviosul Sofronie Saharov arată că, deși îl însoțește pe om toată viața lui, este marea lui necunoscută, o lucrare de care foarte puțini devin conștienți. Cuviosul spune: „Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam şi prin puterea căreia «Adam a devenit duh viu» (Facerea 2, 7). Prin rugăciune, duhul nostru renăscut începe să se minuneze de marea taină a existenţei. (...) Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinţă să trecem prin acest foc ceresc, care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest foc care trece în lumina noii vieţi, deoarece, în căderea noastră, arderea anticipează iluminarea şi nu invers. De aceea, să mulţumim Domnului şi pentru efectul arzător al iubirii Sale”.