Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Să ne rugăm neîncetat

Să ne rugăm neîncetat

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Liviu Petcu - 17 Dec, 2012

Luând ca punct de plecare îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Rugaţi-vă neîncetat!" (I Tesaloniceni 5, 17), Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi îndeamnă pe creştini la rugăciune nu numai la anumite momente ale zilei, ci toată viaţa, fiecare moment al ei să devină rugăciune, un dialog neîncetat cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii sau rugăciunea minţii în inimă a fost practicată, predată şi comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de creştinismul răsăritean, urcând în tradiţia spiritualităţii ortodoxe până la timpurile apostolice. Această rugăciune neîncetată, care se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minţii (pentru că la început ea se rosteşte cu mintea) sau a inimii, pentru că, după rugăciunea atentă şi stăruitoare cu mintea în inimă, mintea coboară în inimă, este cunoscută îndeosebi în practica spirituală sub numele de isihasm ("isihie" în limba greacă înseamnă "linişte").

În spiritualitatea ortodoxă, Rugăciunea lui Iisus este "chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim" (Fapte 4, 12). Ea se exprimă prin aceste cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" Cel care se obişnuieşte cu această chemare "capătă o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu" (Olivier Clément, "Rugăciunea lui Iisus", trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 26).

Rugăciunea este rostită repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui şirag de mătănii. Cei care sunt în putere o însoţesc în chilii sau camere retrase, liniştite, cu metanii până la pământ şi cu semnul crucii. Mulţi practicanţi ai acestei rugăciuni o leagă de respiraţie. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" se spune odată cu inspiraţia, iar "miluieşte-mă pe mine păcătosul", odată cu expiraţia. Unii Părinţi arată că se poate reduce textul rugăciunii la cuvintele "Doamne Iisuse" sau simplu, la pomenirea repetată a numelui lui Iisus. Alţii au arătat o anumită preferinţă pentru formula "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Totul a fost redus la câteva cuvinte şi se găseşte în conformitate cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "În biserică doresc să vorbesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi (I Corinteni 14, 19)". În zilele noastre, călugării rostesc textul ei întreg: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!"

Mai întâi, nevoitorul se reculege, se întoarce spre sine însuşi, în inima sa, pentru a putea să înlăture tot ceea ce l-ar putea sustrage de la dialogul său cu Dumnezeu. După ce a reuşit să ajungă la liniştea interioară, cel ce se roagă se străduieşte, prin intermediul câtorva cuvinte adresate lui Iisus, să se concentreze. Se încearcă concentrarea gândului şi păstrarea numelui lui Iisus în memorie. Rugăciunea inimii este şi "o meditaţie asupra cuvintelor rostite şi a înţelesului lor, iar în faza rugăciunii mentale cuvintele încetează, rămâne doar sensul lor şi acest fel de rugăciune devine neîntrerupt şi nu poate fi deranjat de nimeni şi nimic" (pr. dr. Mircea Basarab, "Rugăciunea lui Iisus", în Ortodoxia, 1994, nr. 4, pp. 71-72). Pentru mulţi dintre cei ce o practică, după o vreme, Rugăciunea lui Iisus coboară în inimă, astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conştient, ci curge de la sine.

Mai ales în zilele noastre este de folos această rugăciune, când omul modern pretinde că nu mai are timp să se roage. Dacă începem să practicăm puţin această rugăciune, vom descoperi că avem mai mult timp de rugăciune decât ne-am fi închipuit (Olivier Clément, op. cit., p. 9). Omul se întăreşte duhovniceşte prin pomenirea numelui lui Iisus pentru că nu este putere mai mare în cer şi pe pământ, pentru că invocarea numelui lui Iisus înseamnă invocarea prezenţei Lui, nefiind doar o simplă reluare autonomă şi neîntreruptă a aceloraşi cuvinte şi a unor exerciţii de respiraţie, care pot deveni mecanice.

Mărturisitorii şi martirii români care au îndurat caznele închisorilor comuniste, din motive închipuite sau doar pentru simplul fapt că erau preoţi de vocaţie, intelectuali creştini sau credincioşi fervenţi ai Bisericii, au subliniat aproape la unison că singurul suport, sprijin, întărire şi mângâiere pentru ei în răstimpul acela de chin şi groază a fost Rugăciunea lui Iisus. Cu toţii s-au simţit atraşi de liniştea, bucuria, pacea şi mângâierea oferite de rugăciune. În acea lume a închisorii, rugăciunea minţii a însemnat o evadare, o regăsire a echilibrului spiritual, o reconfortare sufletească ce i-a ajutat să învingă frica, angoasa, singurătatea, lipsurile, persecuţiile etc. Această rugăciune i-a situat mereu în prezenţa lui Dumnezeu, indiferent de împrejurările grele prin care au trecut. Simţeau că nu sunt singuri şi că Cineva îi întăreşte. Mulţi au ajuns pe cele mai înalte culmi ale acestei rugăciuni. Doar pentru că au fost dispuşi să înveţe lecţia rugăciunii au putut depăşi acele situaţii-limită.

Prin această stăruinţă în a rosti neîncetat cu mintea şi inima Rugăciunea lui Iisus, martirii închisorilor comuniste sunt paradigmatici pentru bolnavii încercaţi de grele dureri şi suferinţe. Acestora din urmă le-ar fi de mare folos duhovnicesc să înceapă şi să stăruie în practicarea acestei rugăciuni. Roadele ei sunt nespus de multe. Dulceaţa rugăciunii fierbinţi a bolnavului îi poate chiar copleşi simţirea durerii sale trupeşti.

În general, când rugăciunea este obişnuită şi frecventă, influenţa ei în viaţa noastră duhovnicească devine foarte clară, omul începând să se vadă aşa cum este, să îşi descopere egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. Treptat, dobândeşte o pace interioară, o alinare, o mângâiere, o armonie a activităţilor nervoase şi morale, o mai mare putere de a îndura boala, suferinţa de orice fel, persecuţiile, sărăcia, calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala şi moartea (dr. Alexis Carrel, "Rugăciunea", trad. de Pan Izverna, Ed. "Învierea", Timişoara, 1999, p. 21).

Astfel, rugăciunea trebuie să reprezinte activitatea principală a bolnavului. La ceasul morţii, credinciosul lasă în urmă toate lucrurile pământeşti şi păstrează numai rugăciunea. Ea singură îl va conduce spre viaţa cea veşnică, căci Dumnezeu este veşnic şi numai în unirea cu El, prin rugăciune smerită şi intensă, va avea credinciosul parte de veşnicie.