Sărbătoarea identității noastre creștine

Întâlnirea Domnului cu Botezătorul Ioan și pri­mirea botezului de la acesta reprezintă un eveniment soteriologic, în sensul în care în rugăciunule slujbei acestei sărbători se spune că firea lui Adam a fost curățită astăzi în apele Iordanului. În același timp avem de-a face și cu o sărbătoare a identității lui Hristos, Care este arătat ca fiind Unul din Sfânta Treime, Fiul întrupat al Tatălui. Prin extensie, în această zi, toți membrii Bisericii își cinstesc identitatea lor, de botezați în numele Sfintei Treimi și de fii ai Tatălui ceresc.

Botezul Domnului a fost pentru Biserica primară un eveniment deosebit de important, fiind prezent în diferitele mărturisiri de credință care circulau. Sfântul Ignatie Teoforul spunea în secolul 1: „Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânța lui David și din Duhul Sfânt; S-a născut și a fost botezat ca prin patima Lui să curățească apa” (Către Efeseni 18, 2, a se vedea și Către Smirneni 1, 2-2).

Observăm foarte clar că printre momentele importante ale lucrării Domnului Hristos, alături de întruparea, moartea, învierea și înălțarea la ceruri, era prezent și Botezul Său la Iordan. Ulterior, în viața Bisericii, momentul Botezului la Iordan, deși marcat printr-o sărbătoare foarte veche, a încetat să fie pomenit în lista evenimentelor centrale mântuitoare, așa cum sunt prezentate de exemplu în Crezul niceo-constantinopolitan, care a devenit dominant în Biserică.

Gabriele Winkler, un specialist în literatura armeană și studii orientale, a arătat într-un studiu din 1979 că Botezul lui Iisus era un articol esențial al mărturisirilor de credință armene și siriace. Într-un astfel de crez, el a găsit cuvintele: „Credem de asemenea în Duhul Sfânt, necreat și perfect, care a vorbit prin Lege, profeți și Evanghelii, care S-a pogorât la Iordan și L-a proclamat pe Cel Trimis, și a locuit în sfinți”.

Pentru a înțelege prezența evenimentului Botezului în crezurile Bisericii ca taină sau mister al mântuirii oamenilor și lipsa lui ulterioară din mărturisirile normative care au dominat teologia Bisericii răsăritene și apusene, trebuie să avem în vedere mai multe aspecte.

În primul rând, Botezul lui Hristos a devenit în Biserica creștină o taină sau mister al mântuirii pentru că era un prototip al botezului creștinilor. Mulți creștini, venind în Biserică, au văzut în botezul lor o actualizare a Botezului Domnului Hristos. Suprapunerea Botezului lui Hristos cu botezul creștinilor, care se petrecea în unele situații chiar la această sărbătoare, și interpretarea în cheie baptismală a cuvintelor lui Hristos spuse către fariseul Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5), au făcut ca Botezul de la Iordan să capete o dimensiune  mistică și soteriologică devenind o taină a mântuirii și un element foarte important din planul lui Dumnezeu de salvare a omului.

În secolul 4, Sfântul Ilarie de Poitiers (315-367), fidel tradiției Bisericii, spune că, în Botezul Său, Hristos a „realizat deplin taina mântuirii oamenilor”. Tot el spune că „ordinea tai­nelor cerești ascunse este exprimată în Botezul lui Hristos”, prin ordine înțelegându-se planul lui Dumnezeu, continuând: „Prin mărturia vederii și a vocii, prin deschiderea cerurilor și coborârea vizibilă a Duhului, prin cuvintele Tatălui care atestă filiația divină a lui Hristos, învățăm că Botezul lui Iisus este icoana mântuirii noastre, anume că ceea ce s-a realizat în Hristos este pe deplin realizat și în noi”, explică Sfântul Ilarie.

Prin botezul nostru am dobândit o identitate nouă, am fost însemnați prin pogorârea Duhului Sfânt ca „unși ai lui Dumnezeu” după chipul Fiului, adică am devenit fii adoptivi ai Tatălui.

Cu timpul, conștiința baptismală a Bisericii a început să se nuanțeze. Generalizându-se practica botezului pruncilor - pedobaptismul, care se putea săvârși oricând fără o pregătire îndelungată pentru primitor, evenimentul Botezului lui Hristos la Iordan nu a mai fost văzut ca un prototip sau model al botezului creștinilor.

Anumite erezii hristologice ca adopțianismul și arianismul au folosit evenimentul de la Iordan ca un argument pentru susținerea învățăturii că acum omul Iisus Hristos a fost adoptat și a primit Duhul Sfânt devenind Fiu al Tatălui.

În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare (296-373), combătând învățăturile greșite ale arienilor, explică că Logosul veșnic al Tatălui nu avea nici o lipsă, dar, „când Domnul, ca Om, a fost spălat în Iordan, eram noi cei care am fost spălați în El de către El”. De aceea, se ajunge să se spună că Duhul Sfânt acționează la Botez ca un martor, arătând tuturor pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Această idee a rămas împământenită și în troparul sărbătorii Bobotezei, care zice că glasul Tatălui și pogorârea Duhului sub chipul porumbelului au avut rolul de a-L arăta lumii pe Hristos: „Că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase, Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie”.

Observăm astfel că anumite evoluții istorice au schimbat receptarea teologică a acestei sărbători de-a lungul secolelor, iar cea mai importantă este schimbarea conștiinței baptismale a Bisericii.

Revenind la cuvintele Sfântului Ilarie de Poitiers, care spune că „ordinea tainelor cerești ascunse este exprimată în Botezul lui Hristos”, înțelegem că acest eveniment a fost o profetizare a întregii lucrări a lui Hristos. Venirea Lui la Iordan semnifică Întruparea Logosului veșnic al Tatălui. Botezul la Iordan, cufundarea în apă, simbolizează moartea Lui pentru păcatele oamenilor - „toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat” (Romani 6, 3). Ridicarea sau ieșirea din apă este chipul Învierii Sale din morți, adică biruința asupra forțelor întunericului și ștergerea păcatului, iar în continuare are loc preaslăvirea Fiului de către Tatăl și Duhul Sfânt, Acesta din urmă sfințind deplin firea umană asumată de Hristos. De aceea, unii Părinți au văzut în acest eveniment concentrat planul lui Dumnezeu de mântuire sau, cum se mai numește în termeni teologici, iconomia mântuirii.