Satul românesc și oamenii de nădejde

Fabuloasa lume a satului românesc și frumusețea lui nepieritoare ne cheamă mereu cu glas neasemuit. Satul românesc, despre care se vorbește mult în pagini de literatură, dar prea puțin în prezent, este păstrat în memoria tuturor ca un loc în care s‑a născut veșnicia.

Aici, printre casele cu streașină adâncă, timpul pare să curgă altfel, mai încet, mai plin de înțeles. Fiecare piatră de pe ulița bătătorită de secole poartă în ea amintirea pașilor străbunilor, fiecare frunză de tei șoptește povești vechi, transmise din inimă în inimă.

În acest refugiu al sufletului românesc, unde mirosul pâinii coapte se amestecă cu parfumul florilor de câmp, trăiește încă acea Românie autentică, neștirbită de vremuri. Satul nu este doar un loc geografic, ci un strigăt al identității noastre, o mărturie vie a faptului că rădăcinile unui popor nu pot fi niciodată cu adevărat smulse, oricât de puternic ar bate vântul schimbării.

Nimeni nu va putea să‑i știrbească locul din trăirile profunde ale celor care au gustat, măcar în treacăt, din taina și frumusețea lui.

Revenim mereu în locul de baștină. Acolo ne așteaptă părinții și străbunii noștri, rudeniile, cunoscuții, neprietenii și chiar străinii, întrucât glasul lor nu poate fi uitat - amintirile, rugăciunile și chiar tăcerea lor.

Cândva, la orele de limba și literatura română, ni se vorbea despre satul românesc, despre romanele cu farmecul lor fără seamăn, unele dintre ele capodopere ale geniului, care prezentau nu doar frumusețea locurilor, ci și caractere mari, luptători și luptătoare.

Descopeream că în spatele simplității aparente se ascundea o filosofie de viață neîntrecută, că în gesturile mici ale zilei își găsea expresia o măreție tăcută, neștiută poate chiar de cei care o trăiau.

Și astfel, prin literatura care ne vorbea despre aceste locuri, învățam să privim cu alți ochi căsuțele cu pridvor, să ascultăm altfel glasul clopotului de seară, să înțelegem că satul românesc nu este doar un peisaj mirific, ci chiar inima pulsândă a unui popor care și‑a găsit în el eternitatea.

Nu pot uita elocința unui mare profesor de limba și literatura română, care vorbea despre un personaj de poveste, dar care a avut corespondențe în realitate, atunci... în vremurile aspre ale veacului al XX‑lea, cum grele au fost toate vremurile și rămân în calea atâtor încercări.

Vitoria Lipan a fost un personaj de poveste, cu o neasemuită forță interioară și cu puterea de a merge până la capăt, dincolo de încercări și greutăți, dar descoperim adeseori, lângă noi, personaje care au multe dintre trăsăturile despre care vorbesc, atât de inspirat, marii romancieri - naratori fără egal ai unei trăiri care nu apune, dar care nu se ivește decât rareori în calea noastră.

Aceste suflete tăcute, îmbrăcate în veșminte de sărbătoare sau în haine de lucru, poartă în ele aceeași neclintire pe care o regăsim în paginile celor mai îndrăgite cărți.

Sunt femei care își cresc copiii cu aceeași dragoste necondiționată cu care Vitoria și‑a căutat bărbatul, bătrâni care privesc spre apus cu aceeași înțelepciune liniștită pe care o aveau înaintașii lor din romanele lui Sadoveanu sau Rebreanu. Sunt purtătorii unei nobile simplități, ai unei grandori fără fast, ai unei înțelepciuni care nu se învață din cărți, ci se moștenește din tată în fiu, din mamă în fiică, ca un testament scris nu pe hârtie, ci în însăși ființa lor. Poate tocmai de aceea literatura noastră ni‑i prezintă cu atâta dragoste - pentru că îi recunoaște în noi și ne recunoaște în ei.

Asemănăm acestor personaje, rămase celebre în literatura română și, de ce nu, în literatura internațională, prin forța lor lăuntrică, irezistibilă, pilduitoare până la capăt, pe cei pe care i‑am întâlnit cândva, care rămân asemenea amintirilor frumoase despre care vorbesc scriitorii cei dăruiți.

O amintire frumoasă rămâne pentru mine și mătușa Anița - Ana, din botezul ei, născută în familia Sandu, din satul Rădășenilor, în primul pătrar al veacului al XX‑lea.

S‑a căsătorit cu Gheorghe Aioanei și a trăit, prin rânduiala lui Dumnezeu, 92 de ani, trecuți către 93 - aceeași vârstă pe care o împlinise neuitatul patriarh cu obârșia în satul românesc tradițional din ținutul Botoșanilor.

Avea o forță mereu tânără, în pofida anilor care au trecut. Până în urmă cu puțini ani, mergea la biserică, își citea rugăciunile din cărțile vechi, care nu se mai întâlnesc acum decât în puține case ale satului, cutreierat altădată de sfinți mărturisitori - precum Paisie, Cleopa, Gherasim și de alții asemenea lor.

În privirea ei blândă se citea înțelepciunea unui veac întreg, în gesturile ei măsurate se ascundea acea solemnitate tăcută a celor care au trecut prin toate încercările vieții fără să‑și piardă credința. Când vorbea, cuvintele ei cădeau ca niște boabe de grâu în pământul sufletului, rodind înțelesuri pe care vremurile noastre grăbite nu le prețuiesc îndeajuns. Știa să tacă la timpul potrivit și să vorbească atunci când era nevoie, să consoleze fără cuvinte multe și să binecuvânteze prin simpla prezență.

Era una dintre femeile care păstrau înlăuntrul ființei lor comoara neprețuită a satului de odinioară - rugăciunile șoptite în întunericul zorilor, poveștile spuse la lumina lămpii, înțelepciunea transmisă nu prin cărți, ci prin viață trăită cu evlavie. În casa ei, timpul părea să se fi oprit într‑un loc binecuvântat, unde sufletul găsea liniștea pe care lumea de afară nu mai știa s‑o dăruiască.

Atentă cu cei din familia ei, cu copiii, nepoții și strănepoții, și‑a petrecut unul dintre fii, plecat înaintea ei cu cinci ani, deși diferențele dintre ei erau de vreo trei decenii. Tristeți mari pentru o maică. Dureri care nu pot fi alinate niciodată.

Câte încercări nu are o mamă în drumul ei către eternitate? De câte ori nu trebuie să se răstignească și, tot de atâtea ori, să‑și păstreze nădejdea mereu vie, pentru ca nu cumva ceasul din urmă să o afle departe de trăirile pe care le‑a avut întotdeauna îndreptate către Dumnezeu?

Mătușa Anița avea chipul luminat de împlinire, de dragostea pentru familia ei, de dragostea față de Biserică și de pământul străbun - pe care l‑a simțit ca o comoară. Iar limba, dulcea limbă românească, era în pământ adânc înrădăcinată. Limba noastră‑i o comoară în adâncuri înfundată. Un șirag de piatră rară pe moșie revărsată. (Limba noastră - Alexei Mateevici).

Îmi amintesc de ea încă din copilăria mea.

Rudenii și vecini deopotrivă, gard în gard cu bunicii dinspre tată. Atentă și harnică, binevoitoare megieșă, cu lumina, credința și trăirile ei, mătușa Anița s‑a ostenit cu multă atenție pentru ziua cea din urmă.

Fericiți sunt cei care sunt pregătiți pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, căci „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care va să vină” (Epistola către Evrei 13‑14).

Ultima dată am întâlnit‑o pe mătușa Anița în urmă cu un an, petrecându‑l pe fratele mai mare al tatălui meu către locul de odihnă.

Mătușa Anița, ieșită la poartă la cei peste nouăzeci de ani ai săi, venise să‑mi dea și mie binețe, dar și uncheșului, care era nepot de la soțul ei și vechi cunoscut, de aceeași vârstă cu ea.

Câte amintiri nu au cei trecuți de nouăzeci de ani? Câte bucurii și tristeți, câte încercări și câte așteptări...

Dar aceasta este viața noastră, a tuturor: o permanentă trecere prin suferință pentru a ajunge la Înviere.

Oamenii satului n‑au căutat altceva decât Lumina Învierii.

Spre ea se îndreaptă acum, plină de nădejde, și mătușa Anița - Ana Aioanei -, năzuind să se întâlnească cu bărbatul ei și cu fiul plecat mai devreme, de asemenea cu cei din neamul ei trecuți în Țara Făgăduinței.

Și astfel, în tăcerea casei în care nu se mai aud pașii ei mărunți, în grădina unde florile pe care le‑a îngrijit cu atâta dragoste continuă să înflorească, în amintirea celor care au cunoscut‑o, Ana Aioanei devine ea însăși un simbol al acelei veșnicii pe care satul românesc o poartă în sine. Trupul ei, care a străbătut aproape un veac de istorie, se desparte de sufletul îndreptat acum către Lumina care nu apune niciodată, în pacea care nu se sfârșește, în iubirea care nu cunoaște moartea.

Poate că aceasta este o importantă învățătură pe care ne‑o lasă: că viața, oricât de grea ar fi, nu este decât o pregătire pentru întâlnirea cu Lumina, că fiecare rugăciune șoptită în întunericul nopții, fiecare lacrimă vărsată în tăcere nu sunt decât trepte către Înviere și Lumină neapusă.