Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Scurta poveste a unei iubiri care nu va muri niciodată
Nu calitatea de primă doamnă a țării a făcut din Elena Cuza o femeie puternică. Una dintre cele mai puternice din istoria noastră. Puterea ei a venit din dragoste. Din dragostea pe care i-a purtat-o soțului său. Pe Alexandru Ioan Cuza l-au iubit multe femei. Dar nici una așa cum a făcut-o Elena Doamna. Cum bine se știe, fostul domnitor a murit în exil, într-un hotel din Heidelberg, în ziua de 15 mai a anului 1873. Trupul neînsuflețit i-a fost adus în țară și înmormântat la Ruginoasa. Doi ani mai târziu, Elena Cuza pleacă la Paris, pentru a le asigura celor doi fii ai răposatului și ai Mariei Obrenovici, pe care ea îi adoptase, o educație aleasă.
Anul 1885 îi găsește pe toți trei la Ruginoasa. Alexandru avea 23 de ani. Dimitrie, 22. Fiind majori, deveniseră proprietarii de drept ai averii pe care le-o lăsase prin testament tatăl lor.
Nu prea se împăcau cu viața la țară. Le era dor de Paris, îndeosebi de traiul libertin pe care-l duseseră acolo. Elenei Cuza nu-i era deloc pe plac asta. Se certa, din acest motiv, deseori cu cei doi. Cum să rămână indiferentă în fața vieții dezordonate a acestora? Prin ei îl iubea mai departe pe fostul său soț și-și dovedea ei înseși lucrul acesta, purtându-se cu fiii lui nu ca o mamă vitregă, ci ca una adevărată, de sânge.
Labil psihic, Dimitrie se sinucide în 1888, trăgându-și un glonț în tâmplă. Alexandru, fratele mai mare, rămâne singurul proprietar al palatului și al parcului din jurul acestuia. Grav bolnav, ca urmare a exceselor făcute în anii petrecuți la Paris, el se logodește cu fiica lui Alecu Moruzi. Ca să se poată înfăptui căsătoria, Adela Moruzi, mama fetei, îi cere lui Alexandru să-și lase averea prin testament viitoarei lui soții, urmând ca, după moartea acesteia, să intre în proprietatea Spitalului Caritatea din Iași, așa cum își dorise însuși Cuza.
Tinerii se căsătoresc și pleacă într-o lungă lună de miere în străinătate. Alexandru moare la Madrid. Elena Doamna se ocupă de înmormântarea lui, aducându-i trupul în țară și așezându-i-l alături de tatăl său în cripta de la Ruginoasa. Cum parcul și palatul erau de acum ale proaspetei văduve, Elena Cuza hotărăște să părăsească domeniul și să nu mai revină aici niciodată, stabilindu-se într-o casă cu numai două odăi din orașul Piatra Neamț.
Și totuși se întoarce la Ruginoasa! În anul 1907. Avea 81 de ani. Dar dragostea pentru cel căruia-i spunea Măi, omule, nu Măria-Ta, cum avea să-i mărturisească, doi ani mai târziu, lui Nicolae Iorga, nu se stinsese. Dimpotrivă, era mai vie ca oricând. Venise să participe la dezgroparea osemintelor domnitorului și ale celor doi fii ai săi, cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a bisericii din curtea palatului, lucrări pe care le finanțase chiar ea. N-a intrat în palat. Nici măcar n-a privit spre el. S-a îndreptat spre osemintele celui ce-i fusese soț și, în fața unui mare număr de țărani, veniți din împrejurimi să-l mai vadă o dată pe Vodă, le-a spălat cu mâinile ei, punându-le apoi într-o cutie de argint. Este cea mai cutremurătoare scenă de dragoste din câte am întâlnit până acum. Ori de câte ori mă gândesc la ea simt nevoia să plâng. Chiar am plâns, în timp ce scriam aceste rânduri.
Timpul și pământul îl transformaseră pe primul domn al Principatelor Unite într-o grămăjoară de oase. Dar dragostea fostei Prime Doamne era încă vie. Și așa avea să rămână mereu. Elena Cuza a plecat din această lume în 1909. Iubirea ei pentru Alexandru Ioan Cuza i-a supraviețuit, dovedindu-se mai puternică decât moartea.