Sfaturi pentru fiul duhovnicesc

„Spune-mi, te rog, fiule, ce folos are sufletul din iubirea frumuseţii trupului?“ este prima din seria de întrebări adresate de un părinte ucenicului său, din cartea de învăţături către fiul duhovnicesc atribuită Sfântului Vasile cel Mare. Urmează apoi întrebări şi gânduri despre bătrâneţe şi despre hotarul unei vârste pline de frumuseţe şi farmec, vârstă pe care noi toţi o iubim pătimaş: „Unde este atunci orice încântare? Caută dacă mai este undeva vreo urmă din frumuseţea de odinioară. Unde este dulceaţa desfrânării şi unde ospăţurile îmbelşugate? Unde sunt cuvintele linguşitorilor care mlădiau naivii? Unde sunt cuvintele dulci care infiltrau amărăciune în inimile îndrăgostite? Unde este râsul necumpătat şi râsul neruşinat? Unde este bucuria necumpătată şi nefolositoare? La fel ca unda curgătoare a apelor, niciodată nu mai apare nimic din toate acestea. Iată sfârşitul frumuseţii trupeşti pe care o iubim pătimaş. Iată hotarul farmecului trupesc“.

M-am oprit doar asupra unui capitol, cel referitor la evitarea dragostei faţă de relele lumii, pentru că stilul Sfântului Vasile cel Mare, direct şi realist, ne poate face să intrăm în intimitatea unui dialog dintre un părinte şi fiul său şi ne poate face să ne punem întrebări referitoare la relaţia dintre cei doi, la credinţa şi felul lor de viaţă, la ceea ce a provocat un asemenea dialog. Privind din perspectiva unei societăţi din ce în ce mai retrasă din lumina lui Dumnezeu, în care tinerii au un edificiu interior şubred şi sunt nu doar lipsiţi de modele, dar învăţaţi să fie refractari şi chiar împotriva generaţiilor trecute (în scopul afirmării personale), genul acesta de învăţături pare anacronic faţă de realitate.

Scrierea Sfântului Vasile începe cu un îndemn adresat fiului, în care acestuia i se cer atenţie, luare-aminte şi ascultare cu inimă credincioasă a cuvintelor părintelui. Conţinutul învăţăturii este viaţa cerească, precum şi mijloacele prin care tânărul poate să ajungă slujitor al Conducătorului său. Ucenicul trebuie să fie veghetor şi stăruitor în înţelepciune, întrucât cuvintele sunt scoase din izvoare dumnezeieşti. Învăţătura predată nu este nouă, ci este cea învăţată de la părinţii duhovniceşti.

De ucenicul sârguincios se va îndepărta orice vătămare sufletească şi căile lui vor fi călăuzite în pace. De asemenea, lui i se vor da bunătăţile cele veşnice, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi nici la inima omului nu s-au suit“.

Ucenicul virtuos va fi „ca un pom lângă izvoarele apelor“, va rodi duhovniceşte, astfel că, din slujitor, va fi numit prieten al lui Dumnezeu.

Fiul duhovnicesc este motivat în lupta lui pentru dobândirea virtuţilor prin faptul că Dumnezeu iubeşte pe cei care Îi slujesc în simplitatea inimii. Dumnezeu ne cere să-L iubim şi să ne păstrăm trupurile noastre neprihănite, ca El să locuiască întotdeauna în noi şi noi să rămânem pururea în El. Dacă în scrierile laice de acest tip ucenicul sau fiul sunt îndemnaţi spre virtute pentru vreun scop oarecare omenesc, sfaturile sfinţilor au scopuri ce nu au legătură cu lumea aceasta. În capitolul despre înfrânare şi curăţie, Sfântul Vasile îşi învaţă fiul duhovnicesc astfel: „Fiule, păstrează-te curat în toate, ca să vezi pe Dumnezeu stând în slavă“. Îi doreşte ucenicului să se sălăşluiască în cele în care este Dumnezeu, iar Hristos Se desfătează în frumuseţea sufletului, nu în cea a trupului. Deci, trebuie iubită acea frumuseţe care aduce bucurie sufletească, mulţumire, seninătate şi linişte.

Poate că, pentru un tânăr, nimic nu este mai dăunător ca tovărăşiile rele. Studiile au arătat, de exemplu, că dintre motivele consumului de droguri face parte nevoia de socializare, de a face parte dintr-un grup. Mă întorc cu mult realism la problemele lumii contemporane şi la unii tineri care sunt ca pământul uscat, pe care nu cade nici o ploaie, pentru ca ei să rodească duhovniceşte, şi pentru care, adesea, încerc să subliniez ceea ce este bun şi demn de urmat din scrierile pe care cred că ei le-ar aprecia.