Sfeştanii pentru o ploaie care nu mai vine

„A făcut popa sfeştanii să plouă, am mers şi noi, bărbaţii, şi ne-am rugat pe la toţi sfinţii...“. Vorbele ţăranului din Teleorman, citat într-un ziar de cine ştie când, răsună incredibil în urechile urbane ale celor care, arşi de soarele ameţitor de puternic, intră în apartamentele încă răcoroase şi-şi scot o bere rece din frigider. Ei citesc reportajul, apoi trec mai departe la subiectul de alături, concentrându-se pe suita interminabilă de vorbe pro şi contra de pe viu colorata scenă politică. Afară, în „deşertul“ Bărăgan, ca de fapt peste tot în restul ţării, sunt oamenii cu problemele lor reale, dureroase, la care nimeni nu poate oferi un răspuns gata fabricat.

Oamenii modernităţii de tip hipermarket nu pot înţelege. De fapt, ei nu-şi pot imagina că vrei să munceşti şi nu poţi. Problema lor a fost să-şi găsească un loc de muncă bine plătit, ce le oferă atât de multe posibilităţi în schimbul devotamentului arătat fără rest. Însă, pentru ţăranul de pe câmp, logica efortului şi a recompensei ulterioare este diferită. Pentru el, efortul nu are sens şi mai ales nu are efect în lipsa unui semn de sus. Degeaba se trezeşte cu noaptea-n cap, degeaba îşi face planuri, degeaba nu doarme noaptea. Când cerul se încăpăţânează să rămână sterp, sec va rămâne şi pământul în care au fost aruncate boabele condamnate la moarte. Oamenii oraşelor aglomerate, ai intereselor economice de cele mai diverse naturi, ai automobilelor cu aer condiţionat, ai vilelor cu trei nivele îşi pot face eventual griji în ce priveşte destinaţiile vacanţelor ce trebuie, inevitabil, consumate. În schimb, ţăranul care prăşeşte îndârjit, sub razele sfredelitoare ale soarelui, îşi face griji pentru faptul că are trei vite pe care în curând nu le va mai putea hrăni, că pentru făina cozonacului de la Crăciun va trebui să economisească grâu din recolta de anul trecut. Iar până atunci el mai trebuie să aibă grijă ca sapa ascuţită să nu-i ricoşeze în picior, după ce loveşte pământul tare ca piatra.

Nu-i loc, în acest tablou de fraze exclamate dureros, de bombasticele apeluri la responsabilitate faţă de mediu, deşi despre asta e vorba, în definitiv. Când vezi suferinţa autentică a ţăranului, trăită până la sânge uneori, nu poţi să nu observi că locuitorul oraşului nu cunoaşte nimic din această durere. Iar asimetria aceasta te loveşte şi te impresionează. Ţăranul nu are voie, în zilele fierbinţi de vară, să-şi irige pământul, pentru că apa care ar picura la rădăcina plantelor, căzând pe pământul fierbinte, ar opări tulpina încă firavă a firului de grâu sau de porumb. El îşi petrece zilele şi nopţile privind spre cer, de unde se aşteaptă să-i vină, în sfârşit, izbăvirea, sub forma umbrei şi a apei. Când ţăranul de la care am pornit exclamă că „am mers chiar şi noi, bărbaţii, şi ne-am rugat“ pentru ploaie, vezi cât de disperaţi sunt oamenii: ameninţarea cumplită a unei secete distrugătoare este atât de greu de acceptat, încât ea răstoarnă chiar ordinea tradiţională a vieţii. Dacă ea i-a dus chiar şi pe bărbaţi (!) la rugăciune, pe câmp, îţi dai seama că nu-i de glumit.

A fost secetă şi rău şi acum doi ani, şi acum trei ani, a fost şi anul trecut. Dacă o fi şi anul ăsta, e clar: trebuie învăţat ceva din asta, e un mesaj la mijloc.

Nici o nenorocire, mai ales cele mari şi repetate, nu e nici fără sens, nici fără cauză. Cauza suntem noi. Iar sensul tot în noi poate fi găsit.