Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Singurătatea unei fântâni

Singurătatea unei fântâni

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 26 Iun, 2020

Nu doar oamenii suferă de singurătate, ci și fântânile, îndeosebi cele cu cumpănă.

Cea mai singură fântână cu cumpănă de pe lume a trăit în vecinătatea satului meu. Umbla de colo până colo pe câmp, iar uneori apărea și în sat, oprindu-se la câte o răspântie de drumuri, unde rămânea zile în șir, chiar câteva luni, după care se făcea nevăzută. 

Câtă vreme simțise că are un rost pe lume, și rostul ei era să-i tălmăcească pământului ce spune cerul, și cerului ce zice pământul, fântâna nu se mișcase din loc. 

Mai apoi, cerul și pământul au început să vorbească aceeași limbă, și ea s-a văzut nevoită să intre în vorbă cu oamenii și caii, îmbiindu-i cu apa ei rece, care le astâmpăra, într-adevăr, setea. Dar toamna câmpul se golea și de cai, și de oameni. Atunci, fântâna venea după ei în sat, unde putea fi văzută ba pe o uliță, ba pe alta. Nu se mira nimeni, toată lumea crezând că satul nostru are mai multe fântâni, era însă doar una singură, ce se muta primăvara înapoi pe câmp. Acolo îi plăcea ei cel mai mult. Adevărul e că nicăieri nu se bucura de atât de mult respect ca acolo.

Mii de pălării galbene fluturau, în semn de salut, când fântâna cu cumpănă trecea prin fața câte unui lan de floarea-soarelui. Iar dacă se întâmpla să orbecăie prin întuneric, căci fântâna nu se oprea nici noaptea din mers, îi sărea iute un pâlc de maci în ajutor, luminându-i drumul.

Pe urmă, în lipsa cailor, fântâna cu cumpănă a rămas tot mai singură.

 Cum nu numai oamenii, ci și fântânile îmbătrânesc, a îmbătrânit și ea, nemaiavând putere să vină pe timpul iernii în sat. Nici nu prea mai avea la cine, căci multe dintre case rămăseseră goale. 

Am văzut-o în câteva rânduri pe câmp. Deși mă aflam la mare distanță, m-am trezit cu singurătatea ei lângă mine. Credeam că vrea să-mi spună ceva, dar nu voia decât să mă privească în ochi.

 Simt apăsarea acelei priviri și acum. 

Pesemne că draga mea fântână a murit demult. Sunt, însă, cât se poate de sigur că singurătatea ei e încă vie. Umblă după copilăria mea peste tot, doar ca s-o mai poată privi o dată în ochi!