Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Singurătăți de primăvară

Singurătăți de primăvară

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 25 Martie 2022

Nelu Croitoru are vârsta de 89 de ani. Mitică al lui Nae, cel ce stă întins pe masă, cu mâinile pe piept, împlinise recent 99. L-a prins moartea în drum spre sută. Și în drum spre primăvară, la București, în casa fiului său, Iulian, care avea grijă de el peste iarnă. Imediat ce dădea colțul ierbii, venea înapoi acasă, unde își purta de grijă singur. Anul acesta s-a întors mai devreme de la București. Te-ai aștepta să fie curtea plină de oameni, cum se obișnuiește, cum se obișnuia, mai bine zis, în astfel de împrejurări. Ar fi fost, dacă avea cine să vină, dar nu prea mai are cine. Mai toate casele de pe linie sunt goale. De la școală, până în vale, la magazin, cale de un kilometru, adică, au mai rămas doar câțiva oameni. Mitică al lui Nae era cel mai bătrân dintre ei. I-a luat locul acum Nelu Croitoru. El e și singurul vecin care vine să-l vadă pe mort. Să stea de vorbă cu el, mai precis, pentru că nea Nelu, cum îi spun eu, care sunt de vârsta copiilor săi, intră pe poartă, strigându-l de departe pe cel din sicriu: Nea Miticăăăă! Într-o singură clipă se umple bătătura de strigătul lui. Se întâmplă ca, aflat la casa părintească, vocea lui nea Nelu să ajungă până la mine. Trec în grabă drumul și-o prind din urmă. O iau pe dâra strigătului lui Croitoru și mă opresc în pragul odăii în care zace fără viață nea Mitică. Nu mă vede nici unul dintre ei. Nea Nelu strigă mai departe, dar mai încet, cu vocea năpădită de lacrimi: Nea Miticăăăă! Eu aud însă în strigătul lui mai multe nume. Nea Gheorgheeee, nea Petreeee, nea Minicăăăă, nea Marineeee, nea Ioaneeee, nea Staneeee!

Glasul lui nea Nelu își aduce brusc aminte de tatăl meu și-l strigă și pe el: Nea Vasileeee!

Sunt toți cei ce nu mai sunt în curtea lui Mitică al lui Nae. Au venit să-i dea curaj mortului. Și poate un pic și fiului său, care mi-a fost coleg de școală. Asta încerc și eu să fac, apropiindu-mă de el și spunându-i că-mi pare rău. E ca și cum cei strigați de nea Nelu au murit prin moartea lui nea Mitică din nou.

Abia când o ia îndărăt spre poartă, poate chiar îndărăt spre secolul de care nea Mitică n-a avut parte, nea Nelu bagă de seamă că sunt și eu acolo. Ieșim împreună în drum, iar odată cu noi, toți ceilalți strigați pe nume mai devreme. Și-n timp ce ne îndepărtăm tăcuți, curtea din care tocmai am plecat se umple de singurătatea celor doi. A tatălui, rămas cu începutul odihnei lui veșnice în casă. Și a fiului, rămas cu începutul primăverii în mijlocul bătăturii!