Slujbele religioase în spaţiul şcolar

Una dintre ipostazele prezenţei spiritualităţii religioase în învăţământ este dată de oficierea unor slujbe religioase în şcoală. Se-nţelege că astfel de acte au loc cu prilejul unor momente nodale, deosebite, ce marchează, într-un mod specific, temporalitatea actului educaţional (începutul sau sfârşitul de an şcolar, inaugurarea unui nou locaş, a unei acţiuni etc.). Educaţia nu se restrânge doar la o serie de gesticulaţii didactice, tehnice, de rutină, ea presupune „punctări“ având caracter spiritual, ritualist, festivist (folosesc ultimele cuvinte într-un sens cât se poate de pozitiv).

Dacă e să privim înapoi înspre anii de şcoală, reţinem mai degrabă aceste „marcaje“ ale existenţei noastre, ce ne urmăresc întreaga viaţă (personal, îmi aduc aminte, cu detalii extrem de vii, şi de prima zi de clasa I, şi de prima zi de studenţie), decât mai ştiu eu ce cunoştinţe predate. Apoi, să nu uităm că ritualizarea este permisă şi necesară actului educaţional. Fără ceremonial, educaţia ar aluneca în monotonie, plictiseală, oboseală. De bună seamă, vreme de decenii, aceste rituri au fost puternic ideologizate sau politizate (amintiţi-vă de perioada comunistă). Serbările şcolare, ca elemente ale unui rit necesar, au fost deturnate în ocazii de preamărire a unor ţeluri sau personaje care nu aveau nimic de a face cu educaţia…

Astfel de prilejuri trebuie convertite în sărbători pentru cei ce se află la început de drum. E o bucurie pentru elev, pentru părintele lui, pentru comunitatea din care face parte. Iar la această bucurie contribuie şi vorba spusă (de director, de primar), şi emoţia resimţită (de elev, de profesor), şi credinţa antrenată (de preot). Şi mai aduce ceva momentul liturgic plasat în acest context: faptul că se poate conştientiza, cu prilejul menţionat, că instituirile sau actele umane primesc valoare când se realizează în perspectiva unei zări care ne depăşeşte, este dincolo de noi. Când mai presus de gesturi perisabile - poate controversate -, există un „stâlp“ de stabilitate ce nu poate fi pus în discuţie. A-l aduce pe Dumnezeu, în acest context, este şi pe placul Lui, şi spre binele nostru (că ne face mai responsabili). Despre autoritatea directorului, primarului, chiar a preotului - mai putem discuta. Despre autoritatea lui Dumnezeu - nu!

Religia defineşte identitatea unei comunităţi

A exclude ritul religios din şcoală (lăsăm, deocamdată, extensiunea interconfesională a lui) ni se pare o atitudine anti-culturală, anticomunitară, antieducaţională. Palierul spiritual constituie o dimensiune bazală, motivaţională pentru ceea ce se petrece în acest perimetru. Chiar dacă credinţa constituie o procesualitate dificilă pentru demersul formativ, nu trebuie lăsată pe dinafară doar din cauza complexităţii ei. Iar apelul la credinţă trebuie făcut nu numai prin intermediul unor discipline consacrate (Religie, Filozofie, Psihologie, Literatură), ci şi cu ocazia altor prilejuri consumate în spaţiul educaţional (extra sau perişcolare).

Identitatea unei comunităţi de învăţare este întreţinută atât de valori explicite (limba de predare, referenţialul cultural dominant), dar şi prin elemente suplimentare, ce caracterizează comunitatea respectivă (religia, mentalul colectiv). Climatul cultural, ca fundal al procesului educaţional, este potenţat şi prin registrul religios. A exclude elementul de specificitate religioasă din cadrul acestui angrenaj înseamnă a-i văduvi pe elevi de unul dintre elementele de spiritualitate cele mai însemnate. Un elev are nevoie pentru a fi format nu numai de autoritate epistemică, ci - mai ales - de una spirituală. Cum să elimini o astfel de dimensiune din spaţiul şcolar? E ca şi când am impune, în loc de limba română, ca limbă de comunicare, o limbă artificială, neutrală (să zicem, Esperanto), doar pentru faptul că s-ar putea să fie şi câţiva elevi ce nu cunosc sau se descurcă greu în limba noastră.

Firile mai recalcitrante nu acceptă această realitate şi amendează prezenţa preotului la astfel de manifestări pe motiv că 1) nu au ce căuta gesticulaţii religioase în şcoală şi 2) din moment ce ele au loc, nu ar reprezenta, chipurile, toate credinţele elevilor unei şcoli. Primul motiv este cu totul defectuos: universul religios ţine de existenţa noastră ca indivizi şi comunitate, e un fapt cultural (ca şi literatura, ştiinţa, istoria etc.) ce nu poate fi eliminat din curriculumul şcolar. Pe de altă parte, e nevoie de o „aplicaţie“ şi în şcoală a ceea ce se învaţă la ora de religie, dincolo de spaţiul liturgic al bisericii (aplicaţie sub forma unui Te Deum care, ca durată, se înscrie până la 10-15 minute). Al doilea motiv ţine de un soi de democraţie evidentă, ce reclamă ca minoritatea (de altă confesiune decât populaţia de bază, sau cea atee) să se supună majorităţii confesionale.

În interiorul unei comunităţi majoritar ortodoxe, este normal ca preotul ortodox să reprezinte comunitatea respectivă (ca şi în una majoritar romano-catolică, în care va intra în arenă preotul catolic etc.). Preotul, ca actant liturgic, e delegatul comunităţii pentru a o reprezenta din punct de vedere spiritual. Că e posibil ca unii elevi să nu se regăsească spiritual în identitatea prelatului, e foarte posibil. Dar nici în identitatea politică a unui primar, ce ia cuvântul la deschiderea unui an şcolar, nu se regăsesc toţi părinţii sau profesorii unei şcoli. Nu mai vorbesc de director, inspector etc. ce nu „pică“ exact pe expectanţele publicului aflat într-o atare situaţie.

Falsa problemă a „deturnării“ liturgice

Se mai invocă şi „argumente“ de tipul că elevii nu sunt consultaţi în legătură cu includerea secvenţelor liturgice în ceremonia de deschidere sau că se „blochează“ procesul de învăţământ pentru o zi. Creionarea unor astfel de acţiuni scapă exerciţiului plebiscitar, nu se supune la vot, ci ţine de exerciţiul autonom al conducerii unei şcoli. Ce ar fi dacă şi conţinuturile predate ar trebuie supuse votului maselor de elevi (sau de părinţi)? În legătură cu „deturnarea“ liturgică a primei zile de şcoală (sau a altora din timpul anului), nimic mai fals: nu este vorba decât de o secvenţă temporală cu valoare simbolică, plasată în cadrul unei ceremonii mai largi, ce dă farmec şi sens unui început. „Slujirea“ din şcoală este de o altă factură, iar cea religioasă nu are loc în toate zilele, de dimineaţă până seara…

„Libertatea de conştiinţă“ - invocată otova, indistinct, după interese şi nevoi - nu trebuie să conducă la o şcoală aseptică, fără valori, fără cultură şi acte de oficiere pe măsura lor. Cultura unei şcoli e o ţesătură complicată, ce trebuie „vertebrată“ în jurul unor valori fundamentale, ce consonează cu spiritualitatea de bază a unei societăţi. O şcoală în care se profesează arbitrariul şi voluntarismul e şi ne-liberă, e şi fără „conştiinţă“ (grupală, comunitară, identitară).

În fond, nu tot ce se petrece într-o şcoală e pe placul tuturor. Găsim la tot pasul „marginali“, „excluşi“, „izolaţi“ şi la română, şi la matematică, şi la istorie, şi la religie. Nu toate valorile oferite de şcoală satisfac pe toţi sau sunt acceptate în aceeaşi măsură. Trăim însă într-o epocă a incluziunii. Şcoala adună laolaltă, sub cupola ei, şi pe cei majoritari, şi pe cei minoritari (psihomotor, intelectual sau spiritual vorbind). Interesant e faptul că majoritarii sunt îngăduitori şi respectoşi cu cei puţini; de ce nu adoptă acelaşi comportament şi cei minoritari?